Prima mea întâlnire cu Iurie Darie a fost când eram de vreo nouă ani. Era un megaspectacol la Palatul Copiilor, pe atunci Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei. Erau vremuri în care instituţiile erau case, nu palate, în care distracţiile se rezumau la filme cenzurate şi piese de teatru, iar când prindeam câte un spectacol live era evenimentul anului.

Ei, şi în acel spectacol (o «şuşanea», cum le spuneau actorii acestor ieşiri în provincie), în care erau şi alte nume grele – Stela şi Arşinel, cap de afiş –, Iurie Darie a reuşit să transforme Casa Pionierilor într-un palat. Ne-a spus un basm, banal şi cunoscut, dar pe care l-a făcut fantastic şi fenomenal pentru că fiecare scenă a povestirii a îmbogăţit-o cu câte un desen, făcut acolo, pe loc, din câteva tuşe. Cele 10 sau 15 minute de basm au fost însoţite cu 6-7 desene, făcute cu o asemenea naturaleţe încât în curtea Palatului Copiilor (sună mult mai frumos această denumire) s-a lăsat, încet-încet liniştea. Nu doar acolo, lângă scenă, ci în toată curtea. Închipuiţi-vă circa 1.000 de copii, de la 6 la 14 ani, stând cu gura căscată a admiraţie. Aceasta este imaginea mea simbol, când vine vorba de Iurie Darie…

Între timp, l-am văzut într-o sumedenie de filme, niciodată live, şi cred, acum, că „Muşchetarul român” este unul dintre cele mai semnificative roluri din cariera sa. Şi asta pentru că…

Iurie Darie a şocat acum ceva timp, când s-a pozat gol. Cei cu gândire mai precipitată l-au catalogat simplu: „Ce mai vrea şi moşul ăsta să demonstreze?” Păi, ar fi câteva lucruri. În primul rând, faptul că din actorie nu ieşi la pensie decât când îţi muţi «scena» în rai. Apoi, acea ultimă bravadă de mare actor a însemnat atât faptul că dorea să rămână veşnic în memoria iubitorilor de teatru şi de film, dar mai ales să arate drama prin care trce generaţia sa, o generaţie parţial uitată de societate, o generaţie