În perioada 2006-2008, România a fost cuprinsă de o adevărată isterie: cea a uninominalului. Societatea civilă, partidele aşa-zis occidentale, mass-media aşa-zis liberă marşau zi de zi pe ideea introducerii votului uninominal, care va aduce parlamentari de calitate, care va reflecta fidel votul oamenilor, pentru ca cei trimişi în forul legislative să aibă o cât mai bună reprezentativitate şi legitimitate. Se vorbea că parlamentarul, fiind ales direct, pe un anumit colegiu, va fi mult mai legat de acea zonă, va ajuta la dezvoltarea comunelor şi oraşelor din colegiul respectiv. Au existat tot felul de argumente pentru ca, într-un final, parlamentarii să cedeze şi să adopte mult doritul vot uninominal.
Până la urmă, mirajul uninominalului s-a dovedit un mare fâs. N-a existat nici reprezentativitate mai mare, nici apropiere de electorat, n-am avut nici parlamentari mai buni. Încă din 2008 am constatat carenţele grave ale acestui sistem, când au intrat în parlament oameni care nu numai că nu au obţinut majoritate în colegiul cu pricina, ba au ajuns în parlament de pe locul doi sau chiar trei, în dauna unor contracandidaţi care au primit mii de voturi în plus.
Aşa-zisul vot uninominal din România n-are nicio legătură cu ceea ce ar trebui să fie. Adică un vot direct, pe persoană, cum se întâmplă în alte state occidentale, unde alegătorul decide într-adevăr cine îl reprezintă. La noi, de fapt, e tot un vot pe listă. Sub umbrela partidului ajung în parlament tot felul de „uninominali“ pe care nu-i cunoaşte nimeni şi care ca independenţi n-ar aduna nici voturile a trei babe chioare. Avem destule exemple, chiar la Arad. Cine îl cunoştea pe Lucian Riviş Tipei ca acesta să obţină 50 la sută în 2008? Nici astăzi nu-l cunoaşte lumea, după o prestaţie dezastruoasă în patru ani de zile. Dar fiind pe lista cu „saci de cartofi“ girată atunci de Gheorghe Falcă, fiindc
