Din închisoare, unde ispăşeşte pentru o vină ce n-a convins nici o persoană de bun simţ, Adrian Năstase face consideraţii asupra propriei situaţii, definindu-se ca „deţinut politic”.

Conform Constituţiei aşa ceva nu există. Sau ar trebui să nu existe, într-o ţară în care Justiţia îşi face datoria, iar indivizii sunt judecaţi şi condamnaţi pentru faptele antisociale reale pe care le comit. Mai mult, o rezoluţie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (1900/2012) privitoare la definiţia „deţinutului politic” specifică: un deţinut poate fi considerat condamnat din raţiuni politice dacă „pedeapsa este rezultatul unor procedee care sunt evident incorecte şi apar a fi legate de motivaţii politice ale autorităţilor”.

Chiar şi regimurile totalitare s-au ferit de această supoziţie. Ceauşescu a clamat sus şi tare că după 1964, când au fost eliberaţi deţinuţii politici, condamnaţi de regimul comunist că aşa ceva n-ar mai exista în România. Şi avea dreptate – pentru că cei care se făceau vinovaţi de abateri de la linia partidului erau judecaţi şi condamnaţi pentru delicte de drept comun. Era floare la ureche pentru orice procuror comunist să realizeze o astfel de încadrare - de la deţinerea de valută până la călătorie frauduloasă cu tramvaiul. Reflexul acesta a rămas înrădăcinat în mentalitatea organelor „democratice”. Iar Năstase a fost târât 6 ani prin tribunale pentru nişte afişe electorale pe care nimeni nu a reuşit să demonstreze că el le-ar fi comandat, fiind condamnat de un complet de judecată care n-a îndrăznit să meargă contra curentului chiar dacă argumentaţia sa nu rezistă nici la examinarea unui stagiar în avocatură. Năstase a fost „vânat” cu obstinaţie, într-o campanie care a alăturat interese interne şi externe: interne – ale Puterii care dorea să elimine un concurent periculos şi externe – ale unor forţe care veneau în el un obstac