Fără să îşi propună, Ion Ianoşi veştejeşte – în mod salutar – literatura istorică „nostalgică“, îndatorată naţional-stalinismului.

Datorită ultimului volum al profesorului Ion Ianoşi, Internaţionala mea. Cronica unei vieţi, cititorul român are şansa de a cunoaşte o autobiografie intelectuală ex­trem de necesară, o carte a nevrozelor, din care se pot desprinde mul­te în­vă­ţă­minte.

Amintirile profesorului de estetică sunt foarte bine con­textualizate prin des­cri­erea – în general plină de acurateţe – evenimentelor politice, cu răsfrângerea lor în viaţa socială şi personală. În cadrul memorialisticii mo­numentale inaugurate de Editura Po­lirom (Adrian Marino – Viaţa unui om singur; Bartolomeu Valeriu Anania – Me­morii ş.a.), Ion Ianoşi pare să se impună, datorită egocentrismului sublimat, a ver­vei polemice temperate şi unei înclinaţii mai mari spre acurateţe şi obiectivare. În plus, din perspectiva istoricului, In­ter­na­ţionala mea... pare să aibă o valoare do­cumentară sporită. Cronicarul Ianoşi este ajutat cumva şi de datele din biografia sa (politică): mai ales postura de instructor (timp de aproape nouă ani) la Secţia de Ştiinţă şi Cultură din cadrul Direcţiei de Propagandă şi Cultură a Comitetului Cen­tral al partidului comunist (PMR) i-a pe­r­mis să cunoască şi sferele înalte ale pu­terii; apoi, chiar şi în calitate de profesor la Facultatea de Filosofie, a intrat în con­tact cu demnitari sau rude ale unor mi­niştri (Athanase Joja, Miron Cons­tan­ti­nes­cu, Tamara Dobrin, Sabin Totu ş.a.).

Din memorii desprindem ima­ginea unui personaj preocupat constant atât de tensiunea din­tre autonomia individului şi dictatul autorităţii supreme, cât şi de salvgardarea libertăţii lăuntrice (p. 566). Multipla condiţie minoritară – originea transilvană, burgheză, maghiară-evreiască – nu este doar un stigmat, ci şi o şansă pentru o perspectivă mai ech