Trei personaje ale căror existenţe se intersectează cu aceea a clubului de fotbal Dinamo. Paranteză: pe vremea când absolut fiecare microbist din ţara asta se simţea obligat să se dea stelist (după 7 mai 1986, când Steaua a câştigat Cupa Campionilor), eu m-am declarat dinamovist. Uite-aşa, la mişto sau din spirit de frondă, luaţi-o cum vreţi. Stelist adevărat n-am fost niociodată, şi nici cu alţii n-am ţinut de-adevăratelea „la intern”, eu fiind de vreo 54 de ani încoace fan devotat şi exclusiv al Real-ului de Madrid. Deci, când vorbesc despre Dinamo, o fac oarecum în cunoştinţă de cauză. Despre Cornel Dinu, orice om cu mintea la locul ei şi care l-a prins în activitate nu poate spune decât de bine. Fotbalistul Dinu a fost un exemplu de profesionism, de dăruire, de devotament. Faţă de clubul său şi faţă de Naţionala pe care a slujit-o, ca fotbalist tot exemplar. Omul Dinu e niţeluş diferit faţă de fotbalist: ranchiunos, fitilist, uneori de-a dreptul jigodie (să nu uităm că în mare măsură din cauza lui şi a celorlalţi dinamovişti – dar el era „tatăl” - nu a jucat Gicu Dobrin la Guadalajara în 1970). O jigodie însă cu argumentul carierei impresionante, ceea ce îi conferă de la sine dreptul de a spune ce vrea, când vrea şi despre cine vrea, mai ales de la Dinamo. Dacă ar fi să legi numele clubului de un jucător emblematic, atunci Dinamo înseamnă obligatoriu Dinu. Exact ca Raul în relaţia cu Real Madrid. Prin comparaţie cu Cornel Dinu, domnul Dario Bonetti este complet nesemnificativ, iar celălalt personaj din titlu, Vladimir („Vova”) Cohn, cândva un fel de acţionar la Dinamo, chiar nu există. Cînd Dinu vorbeşte despre Bonetti, o face la obiect şi cu tot dreptul la vorbă al legendei. Când Cohn se pune la vorbit despre Dinu (că de ce îl ironizează pe Bonetti, că nu-i corect ca un antrenor, şi alte d-astea) te umflă râsul şi-ţi vine la rândul tău să-l întrebi pe „Vova