Nu sînt părinte, deci din această postură nu pot face vreo remarcă, dar sînt educatoare. Încă din facultate (psihologie) am dat o importanţă deosebită psihologiei copilului. Dar cînd vine vorba de comunicare, unele lucruri pot părea grele pentru că eu, în calitate de educatoare, nu o pot înlocui pe mama sau pe tatăl copilului, deşi nu de puţine ori copiii vin şi îmi spun lucruri de care părinţii nu ştiu.
În prima fază, indeferent de vîrsta copilului, îl las să-mi povestească orice, în limba lui, mă străduiesc să-l înţeleg şi să-i împărtăşesc păreri despre ceea îmi spune, îl încurajez să-mi spună tot ce crede şi... îl ascult aproape mereu. Orice chestie spusă de un copil are ceva în spate: curiozitate, teamă, frici, bucurie, fustrări etc.
Un alt lucru pe care îl consider foarte important este autocontrolul. Este important ca un copil să înveţe să asculte pînă la capăt pe cel care vorbeşte şi să atragă atenţia fără a întrerupe ideea colegului care vorbeşte.
Orice discuţie pe care o am cu un copil este la acelaşi nivel. Adică mă aşez lîngă el pe un scăunel vecin, mă aşez în genunchi. Niciodată nu vorbesc cu ei din picioare pentru că egalitatea (cel puţin la nivel fizic) îl ajută pe copil să fie mai deschis, iar discuţia este mai fluentă.
Comunicarea prin joc e importantă. Îi dau copilului o idee asupra unui desen. Îi spun păreri, îl laud cînd merită şi sînt sinceră cînd îi spun că un căţel e văzut de fiecare om într-un mod diferit. Îi incurajez şi am încredere în ei.
Copiii sînt curioşi. Cărţile de pe rafturi nu au doar poze. Au şi cuvinte scrise... şi: „Domnişoara Monica, cînd ai timp ne citeşti povestea asta?“. Îi promit că în ziua în care citim poveşti voi reţine titlul lui şi vom citi povestea respectivă. Şi îmi ţin promisiunea. Inventăm poveşti împreună după imagini.
Un copil are încredere în mine şi comunică deschis cu mine pînă
