Oricine vrea să înţeleagă conţinutul şi dinamica vieţii sociale româneşti este şocat, în primul rând, de trei lucruri. Întâi este amatorismul, capriciu suprem, în varianta sa cea mai primitivă – improvizaţia: „leagă-l strâns, să ţină până diseară!“. Ziua de mâine, pentru mine sau nepoţii mei, nici nu există: „Să treacă azi şi vom vedea noi mâine!“. În al doilea rând, este lipsa înţelegerii noţiunii de sistem, societatea fiind un sistem format din subsisteme. Nu se înţelege că un sistem nu este o alăturare oarecare, ci o structură unitară, capabilă de o funcţie unitară. Tot ceea ce nu intră în această structură şi nu foloseşte funcţiei unitare este în plus, un corp străin. Pentru orice sistem, un corp străin înseamnă pericol de disfuncţie, de blocare sau chiar de distrugere. În al treilea rând, este lipsa de realism. Realism înseamnă, în acest caz, ca principiile generale – profesionalismul şi înţelegerea sistemică a lucrurilor – să fie aplicate punctual specificului particular al acelei realităţi. Să dăm nişte exemple. La un moment dat, un amator a propus ca procentul din venituri reţinut pentru sănătate să fie scăzut de la cât a fost la ceea ce este acum. Toată lumea este de acord că problema fundamentală a sistemului sanitar este subfinanţarea. De aici cam toate relele. Ei bine, alţi amatori, care nu au curajul să spună cinstit: „Nu ajung banii, este necesară o colectare mai consistentă!“, se scarpină după ureche şi vin cu „coplata“ nediferenţiată, pentru orice serviciu medical. Dar, o astfel de coplată înseamnă, de fapt, a mări într-un mod indirect şi demagogic, fără curajul sincerităţii, procentul luat de la populaţie pentru sănătate. Nimeni nu are curajul (care ţine de caracter) să spună adevărul: „Este nevoie de o bază lărgită a taxei pentru sănătate, adică de bani de la absolut toţi cei ce vor servicii medicale. Şi într-un procent crescut“. Apoi: „