Eram un copil cînd mi-am început meseria de învăţător. Deşi învăţasem tot ce se putea la şcoală, aveam, evident, mari emoţii. În clasă am întîlnit un grup mare de elevi, peste treizeci. Am făcut prezentările... şi părinţii şi-au lăsat copiii „pe mîini bune“, sperau ei... Am avut surpriza să găsesc nişte copii bine educaţi şi nişte părinţi cu mult bun-simţ. Ştiam că sînt importantă prin ceea ce fac, dar să te considere şi cei din jur special, să-ţi acorde respectul pe care îl meriţi, nu-mi venea să cred... Trăiam de fiecare dată aceeaşi emoţie cînd „tăticii“ elevilor mei îşi scoteau pălăria (la propriu) înainte de a mă saluta. Şi ce important este să fii lăsat să faci ce ştii cel mai bine să faci!
Îmi iubesc profesia, îi iubesc necondiţionat pe toţi copiii care se lasă modelaţi de mine. Acum, după treizeci de ani, intru tot cu emoţie în clasă, la fiecare început de promoţie. Nu vă ascund că emoţiile vin de foarte multe ori din întrebarea „Oare ce mă aşteaptă?“.
La fiecare generaţie nouă, copiii sînt din ce în ce mai frumoşi, mai dezinvolţi, mai voinici, cu cel mai la modă telefon în buzunar. Părinţii sînt din ce în ce mai cu pretenţii şi întotdeauna extrem de ocupaţi. Poate că timpul se scurge mult mai iute... Apoi, există calculator, televizor, Internet, copilul are de toate! Ritualul zilnic în familie nu mai înseamnă timp petrecut împreună, statul la poveşti, plimbări, ci discuţii care se rezumă la: „Ce-ai făcut azi la şcoală?“, cu răspunsul invariabil „Bine“ şi... atît.
Elevii de clasa I vin cu un bagaj ticsit de cunoştinţe, dar e atît de îndesat, încît nu mai au loc: „te rog, mulţumesc“ şi alte „chestii“ demodate. Le spun povestea cu fetiţa care a deschis o poartă ferecată folosind cuvintele magice te rog, în ciuda celor care au folosit topoare, berbeci, explozibil... Şi de cele mai multe ori merge! Nevoia de poveste există, cei mici vor să înv
