Se pot spune multe despre noi, bunicii. În primul rînd, că sîntem din ce în ce mai mulţi. Pe cînd trăiam în peşteri nu ajungeam să ne vedem nepoţii, pentru că ne sfîrşeau de tineri bolile, animalele sălbatice, sau ne dădea cu o piatră în cap neanderthalianul sau cromagnonianul din vecini, cînd era flămînd. După profesorul Rachel Caspari, de la Central Michigan University, speranţa de viaţă în acele timpuri era cam de 30 de ani. Cînd să mai devii şi bunic? Apoi, odată cu apariţia unor resurse stabile de hrană, am început să trăim mai mult şi au apărut, pe scară filogenetică, specia, instituţia şi conceptul de bunic. Ei, bunicii, au crescut ca număr nu atît prin modalităţile curente de înmulţire, ci printr-o din ce în ce mai obstinată şi mai perseverentă existenţă pe scoarţa pămîntului.
Azi numărul nostru, al bunicilor, este de-a dreptul impresionant. După Kirk Bloir, în Human Development & Family Science, 95% din cei peste 65 de ani şi care au copii adulţi sînt bunici, adică 60 de milioane de americani. El mai spune că vîrsta medie la care americanii devin bunici este de 45 de ani, iar dacă socotim numai bărbaţii, la 52 de ani; deci, conchide el, oamenii au acest foarte important rol în timpul celor mai mulţi ani din viaţa lor adultă. Wow! That’s wonderful – cum ar zice cititorul american al revistei.
În epoca preistorică, el, bunicul, nu înţelegea totdeauna de ce generaţia tînără simţea nevoia să deseneze mamuţi verzi pe pereţii peşterilor. Nici în ziua de azi bunicii nu pricep cum fac nepoţii de la 5-6 ani în sus de se pricep mai bine decît ei să manevreze telefonul mobil, DVD-playerul şi computerul. Asta nu înseamnă neapărat că există o prăpastie între generaţii, fie că vorbim de tînărul bunic din peşteră şi nepotul său cu simţ artistic, fie, prin comparaţie, de mai bătrînul, dar totuşi din ce în ce mai tînărul bunic de azi şi nepotul său digitaliza
