● Holy Motors (Franţa, 2012), de Leos Carax.
Enfant terrible al cinema-ului francez optzecist (adică al „valului“ – numit la vremea aceea şi „cinéma du look“ – care a urmat Noului Val), regizorul Leos Carax (numele e o anagramă a prenumelor lui reale, Alex şi Oscar) este un showman debordant şi un neoromantic deloc sfielnic, cu o evidentă investiţie sentimentală în mistica cinema-ului-ca-magie. Noul său alter ego – protagonist al primului său lungmetraj din secolul XXI, Holy Motors – se numeşte Oscar (e jucat, ca aproape toţi protagoniştii de pînă acum ai lui Carax, de Denis Lavant) şi e un fel de actor de cinema adaptat la o lume cripto-SF din care par să fi dispărut camerele de filmare. După cum explică el însuşi, Oscar continuă să facă ceea ce face „pentru frumuseţea gestului“ (la care i se răspunde că însăşi existenţa frumuseţii – care „e în ochii privitorului“, nu-i aşa? – trece sub semnul întrebării într-o lume fără spectatori). Agenda lui e totuşi plină. O limuzină cu şoferiţă (jucată de Edith Scob, o grande dame a cinema-ului francez) îl duce prin Paris, de la o programare la alta. Limuzina îi serveşte şi drept cabină de machiaj. De fiecare dată cînd coboară din ea, Oscar intră ori în cîte un film diferit, ori pe cîte un platou de filmare unde, chiar şi în lipsa regizorilor şi a cameramanilor, se creează „magie“.
DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith! De pildă, la unul dintre aceste rendez-vous-uri, Oscar şi o parteneră mimează o scenă de sex, îmbrăcaţi în costume mulate şi prevăzute cu senzori. Spectacolul oscilează între figurativ (de pildă, mimarea unui cunilingus recognoscibil) şi non-figurativ (dansul punctelor luminoase – adică senzorii de pe costume – la care se reduc formele lor în întuneric). O parte din pantomima celor doi ne e arătată din nou, după
