- argument -
De ce un dosar despre „cei şapte ani de acasă“? Pentru că în urmă cu 20-30 de ani, sintagma se referea strict la bunele maniere, la a-ţi învăţa copilul să salute, să spună „te rog“ şi „mulţumesc“. În plus, un copil bine-crescut nu răspundea obraznic, nu ieşea din vorba părinţilor, de multe ori trebuia să fie un soi de păpuşă vie care să se încadreze bine în decorul familial. Deseori, copilul era plimbat, ca un exponat de muzeu, pe la rude sau pe la alte familii cu copii, pentru ca părinţii să se afişeze cu el, să se mîndrească şi să lase loc de comparaţii cu alte progenituri, mai puţin reuşite. Totuşi, acest copil interacţiona foarte puţin cu „lumea exterioară“, cea din afara căminului unde părinţii erau de regulă o prezenţă constantă, nu ca acum. Pînă să meargă la şcoală – de fapt, prima sa ieşire adevărată „în lume“ unde trebuia să-şi demonstreze „cei şapte ani...“ –, el comunica cu foarte puţini oameni din afara mediului familial, în general vecinii, copiii de pe stradă sau din spatele blocului, în cel mai bun caz copiii de la grădiniţă (părinţii îşi dădeau copilul la grădiniţă doar în cazuri extreme în care chiar n-aveau cu cine să-l „lase“, însă de regulă era crescut acasă sau „la ţară“ de bunici).
DE ACELASI AUTOR Am fost în clasă cu "Missa"! La tarabă Atunci cînd ai un alien în stomac La final de sezon - despre rămăşiţele zilelor de vacanţă Aşa că pe atunci exista o delimitare foarte clară între primii şapte ani din viaţa copilului pe care şi-i petrecea „acasă“ şi următorii ani în care era încredinţat în mod obligatoriu unei instituţii, respectiv şcoala. După şapte ani, părinţii pasau de fapt responsabilitatea – eu am contribuit pînă aici, copilul meu e plin de virtuţi, şcoala va educa mai departe. De aceea, „cei şapte ani de acasă“ aveau o altă semnificaţie şi implicau lucruri mult mai restrictive decît astăzi. Altele sînt, însă
