● Flea, Helen Burns EP, Warner Bros, 2012.
● John Frusciante, PBX Funicular Intaglio Zone, Record Collection, 2012.
În biologie, muzică şi politică, lucrurile evoluează prin cladogeneză (cînd o specie se ramifică) şi anageneză (cînd o specie e înlocuită de o formă mai evoluată a sa). A fi mai evoluat nu înseamnă a fi mai puternic, mai deştept sau mai sofisticat, ci mai adaptabil. Unele ramuri evolutive sînt sortite unei pieiri rapide prin selecţie naturală, altele rezistă şi domină planeta pînă la un eventual cataclism. De studii de caz în biologie s-a ocupat Darwin, pe cele din politică le vedem toată ziua la televizor, aşa că o să mă aplec asupra cazului rockului, căci, ascultînd isprăvile recente ale basistului Flea şi ex-chitaristului John Frusciante de la Red Hot Chili Peppers, am realizat că evoluţia genului în ultimii 30 de ani poate fi citită în carierele lor.
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Un efort lăudabil Pe vremea cînd RHCP îşi începeau drumul, MTV era dominat de ceea ce peiorativ numim azi cock rock sau hair rock, în funcţie de organul ce ieşea mai pregnant în evidenţă, din imaginea artiştilor respectivi. În anii ’70-’80 rockerii nu aveau nici un motiv să se victimizeze, dominau planeta precum dinozaurii (aveau chiar şi o trupă numită T.Rex). Printr-un proces de evoluţionism cultural similar celui prin care comunismul a tăiat la genunchi imperialismul, rockerul glam a fost decapitat sau exilat la finele anilor ’80, înlocuit de rockerul proletar în blugi de şantier, propus de grunge şi Nirvana. MTV punea pe tuşă emisiunea Headbanger’s Ball şi o înlocuia cu Alternative Nation. Eticheta sub care s-a propovăduit această mişcare a fost rock alternativ, declamînd astfel statutul de alternativă la statu quo. Mandatul lui Cobain a arătat însă că rockerul alternativ nu e la fel de adaptabil ca din
