Chinolonele constituie o clasă mare de agenţi sin­tetici antimicrobieni înalt eficienţi în tratamentul multor boli infecţioase provocate de bacterii. Prin­cipalele ţinte tera­peutice sunt repre­zentate de in­fecţiile respiratorii, infecţiile gastro­intes­tinale, in­fec­ţiile de tract urinar, prostatitele, infecţiile cu trans­mitere sexuală şi meningitele bacteriene (1, 2). Chinolonele prezintă un nucleu comun, 4-oxo-1,4-dihidrochinoleina, acesta dând numele familiei: 4-chinolone. Prin introducerea unui atom de fluor în poziţia 6 a nucleului de bază, s-au sintetizat derivaţii 6-fluoruraţi, denu­miţi fluorochinolone. Clasificarea chinolonelor se face în funcţie de momentul apariţiei, în generaţia I (acid nali­dixic), generaţia II (acid oxolinic, acid pipemidic, cino­xacină, rosoxacină), generaţia III (cipro­floxacină, ofloxacină, pefloxacină, enoxacină, norfloxacină, lomefloxacină, fleroxacină) şi generaţia IV (moxifloxacină) (3). Antibioticele chinolonice pot provoca reacţii de hipersensibilitate imediate şi tardive (4). Reac­ţiile de hipersensibilitate la chinolone (în special reacţiile anafilactice) au devenit mai frecvente în ultima decadă, dată fiind utilizarea tot mai frecventă a ace Publicitate stora în practica me­dicală (5). Cele mai frec­vente reacţii descrise în literatura de specialitate sunt pruritul generalizat, erupţiile maculopapulare, urticaria, angioedemul şi anafilaxia (6, 7, 14, 15). Mai rar, pot apărea şi reacţii fixe medicamentoase (8, 13) sau necroliză epidermală toxică (9, 10). Aceste reacţii sunt, în cea mai mare parte, IgE-mediate şi pare a exista o reactivitate încrucişată în interiorul acestei clase de medicamente (7, 15). Diagnosticul alergiei la chinolone este realizat de medicul specialist alergolog pe baza anamnezei specifice, a analizelor de laborator şi a testelor de provocare (6, 7, 11). Anamneza specifică cuprind