Ideea de împlinire, a multora dintre noi, include pe lîngă carieră şi copiii. Cîtă fericire trăim atunci cînd printre noi, lîngă noi vine un copil! Cu timpul, însă, simţim nevoia de a oferi această fericire şi altora. Aşa că aducem în viaţa copilului bone, meditatori, consilieri şi alte persoane capabile şi performante în modelarea fericirii noastre.
Devenim obsedaţi de ideea performanţei şi a timpului ocupat. Ce înseamnă azi oare timp liber în viaţa copilului? Mai există această idee? Mai există timp pentru o mîngîiere sau pentru o discuţie sufletească cu ceea ce numim „fericirea noastră“ – copilul?
Un simplu calcul matematic, comparativ, arată: dacă generaţia anilor ’80-’90 mai avea o şansă la educarea emoţională şi implicit la cea socială, familia fiind preocupată de timpul liber al copilului, azi ne preocupă mai mult timpul destinat studiului suplimentar – că şcoala cu cele 10-17 materii nu este suficientă!!! –, aşa că pe lîngă cele cinci-şase ore de curs obligatoriu, urmează două ore de meditaţii, poate o oră de balet, dans sau tenis, karate – sau cine ştie ce alte activităţi… Deci şase-şapte ore de activitate intelectuală. Urmează apoi două-trei ore de pregătire a lecţiilor, cît mai multe, că trebuie copilul să performeze!; dacă mai sînt şi ceva teme pe termen lung – proiecte, lecturi, fişe de portofoliu mai putem adăuga încă o oră de muncă. Un total de 10-12 ore de muncă zilnică pentru ceea ce numim copil!
Unii dintre noi sîntem atît de mîndri că am ocupat cît mai mult timpul copilului! Unde sîntem noi, părinţii, în toate aceste calcule? Cît timp putem bifa în dreptul activităţii eu-copil? Cît timp îi dedic direct copilului meu, învăţîndu-l din experienţa mea, cu răbdare şi emoţie? Cît timp îl ascult, povestindu-mi bucuriile şi necazurile lui? Ne văităm că generaţia actuală e violentă, repezită şi obraznică; că nu are respect şi înţelegere.
