„Bună ziua! Luaţi loc, cei care v-aţi ridicat!“ spun la începutul orei, aproape din obişnuinţă, de la un timp nu mai sesizez nici eu ironia. Am în minte filmele americane, în care toată clasa, oricît de refractară, se ridică la intrarea profesorului. Bine, aveţi dreptate, nu se ridică toată clasa pe pupitre, de dragul profesorului, ca în Cercul poeţilor dispăruţi, filmul cu Robin Williams, dar elevii par acolo să respecte regulile elementare de politeţe. Cîteva secunde, pînă se face linişte, mă văd şi pe mine, cu ochii minţii, ridicîndu-mă în faţa profesorilor mei de la facultate.

Mă gîndesc că sînt nedreaptă cu elevii mei; în fond, chiar dacă nu se ridică toţi din bancă la începutul orei, dovedesc bun-simţ în multe alte privinţe. De pildă, mă salută de cîte ori ne întîlnim pe coridoare, adică mai mult de trei ori în aceeaşi zi! Nu stau cu capul pe bancă şi nu-şi trosnesc degetele în timpul orei. Uneori (nu mereu!) butonează un telefon pe sub bancă şi li se mai întîmplă să aibă un apel „de urgenţă“ – atunci îmi cer voie să răspundă: „E mama, doamna!“. Îi văd ieşind pe uşa clasei, cu telefonul lipit de ureche, aşa cum stau cam tot restul zilei. Cîţiva întîrzie constant la oră şi se strecoară în bancă, fără să-şi ceară scuze, sperînd, probabil, că nu i-am observat. Dar unii fac naveta, iar ceilalţi au ochii lipiţi de somn sau de fum. Nu de fumuri.

Mi-ar plăcea să-mi răspundă constant la mesaje, să nu mai am senzaţia de alunecare în vid. Se prinde netul şi din clasă – „Doamna dirigintă, acum (în oră!) am citit mail-ul şi v-am şi răspuns!“. Profit şi le cer să caute repede pe Google şi să-mi spună care-i titlul unui roman al lui Joseph Conrad – Almayer’s Folly, aha, se poate citi, cine vrea lectură suplimentară. Altă dată n-au avut pe bancă volumul lui Ion Pillat, mă pregăteam să protestez: cum să comentăm poezia, fără text în faţă?! Simplu, pe ecranele cî