Trecusem, pe rînd, de la amuzament la îndoială şi de la mîndrie la jenă, şi toate astea într-o singură oră. În timpul ăsta, Clara părea că se distrează de minune. Încălecată pe scăunelul de plastic întors, aşa cum stau cowboy-ii texani în filme, cu frumoasa rochiţă de catifea aproape dată peste cap, cu părul atîrnîndu-i sălbatic peste ochişorii cu priviri rebele, era ocupată să-şi convingă colegii de grădiniţă să lase naibii îngînatul cîntecelului despre săniuţe, fulgi de nea şi copii cuminţi şi, în schimb, să intre în concursul de strîmbături pe care încerca să-l pună la cale în timpul primei serbări din viaţa ei.

Simţisem pericolul în aer încă de cînd, laolaltă cu celelalte mame, bunici, mătuşi şi bone, în sala de clasă cu scaune şi mese pitice şi planşe cu scene din poveşti pe pereţi, începusem să-i scot hainele groase de iarnă şi s-o echipez pentru festivitate. Toată săptămîna mă asigurasem că şi-a învăţat poezioarele, că ştie să cînte „Steaua sus răsare“ şi că e pătrunsă de importanţa primei sale serbări. Cînd am scos din pungă rochiţa şi-am început s-o îmbrac cu ea, i-am simţit reproşul şi mirarea din voce: „Mami, tu nu mi-ai luat costum? Nu vezi că toţi copiii sînt costumaţi?“. M-am uitat cu spaimă în jur. Într-adevăr, celelalte mame scoteau din pungi costume complicate de sezon, cu coarne de reni, crinoline de prinţese Disney, aripioare aurii, urechi de iepuraş. Rochiţa de catifea albastră părea brusc sărăcăcioasă ca zdrenţele Cenuşăresei. Am încercat să-i repet, cu convingere prefăcută, că ăla e costumul ei. „Ăsta nu-i costum, e doar o rochiţă“, m-a pus la punct Clara imediat şi s-a îndepărtat, tropăind cu picioruşele ei încălţate cu pantofiori de lac, către sala unde urma să aibă loc serbarea.

La început, a fost haioasă. Se tot foia pe scaun, aşteptînd să-i vină rîndul la poezioară, şi făcea mutriţe poznaşe către audienţă. Părinţii, înarmaţi