Cum sînt o persoană mai „nevricoasă“, protestez pe toate căile posibile şi imposibile împotriva expunerii vizibile a morţii publice. Trăim şi aşa într-un oraş tare urît, plin de gropi de toate felurile, lipsit de afecţiune şi mai ales de orice regulă. Aşa că am şi eu o problemă: nu vreau să aud claxoane, să văd alaiuri funerare, să particip la exhibiţionismul „îndurerat“ de pe străzile oraşului. Chiar dacă spectacolul morţii îmi spune mie, ca istoric, ceva despre această societate, prefer să nu am informaţia, în favoarea unei morţi civilizate, ca oriunde în Europa. Să mă explic: e joi, e frumos afară, e sărbătoare: Sfinţii Mihail şi Gavril. Pe la două trecute fix, la Podul Izvor vînzoleală mare, mare: trecători şi maşini aşteaptă trecerea mortului către biserica Sfîntul Nicolae din apropiere. Un alai în toată regula: sicriul dus pe umeri de bărbaţi sfrijiţi, urmat de cortegiul inevitabil de rude şi apropiaţi jelind sau doar povestind, direct pe mijlocul aleiului de la Schitu’ Măgureanu, mortu’ ne priveşte vînăt pe toţi, soarele şi mirosurile adunaseră deja muştele, intersecţia e blocată, iar claxoanele ţiuiesc de mama focului, nu prea ştiu dacă e de la mort sau doar de la nervi cotidieni ai şoferilor nărăviţi. Sîntem mai ceva ca pe vremea lui Antim Ivireanu, cînd mortul era plimbat prin mahala după milostenii, iar hidoşenia morţii era expusă la priveala unui bănuţ ca ajutor de îngropăciune.
DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocări Acu’ cum să-l reclam eu pe defunct cînd nu ştiu după ce lege funcţionăm?! După secţiunea 9, articolul 27, aliniatul 1 din Legea privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare, adoptată de Camera Deputaţilor la 19.10.2010, mortului îi cam este interzis să ne privească: „transportul persoanelor decedate în v
