Scopul major al medicinei nu mai rezidă atât în terapia fără rest a bolii, cât în asigurarea a ceea ce limbajul de specialitate numeşte calitatea vieţii.
La fel de puţin cum ne influenţăm propria naştere, tot astfel nu ştim când şi mai ales cum urmează să murim. Banalitatea acestei constatări este concurată doar de drama prin care trec nenumărate familii cu membrii lor aflaţi în stadiul terminal. Păstrând simetria dintre începutul şi sfârşitul vieţii, aşa cum ne pregătim pentru venirea pe lume a copilului, trăind febrilitatea bucuroasă a întâmpinării unei minuni, tot astfel ar fi de aşteptat să putem să ne pregătim pentru întâlnirea cu dincolo. Din păcate, puţini sunt în situaţia de a vedea sereni apropierea finalului. Lăsăm la o parte aici morţile subite sau „fericite", adică neprecedate de suferinţă îndelungată sau de infirmităţi umilitoare. Sigur, dacă ar fi să ne alegem felul morţii, cea spontană, fără avertisment, este preferata majorităţii covârşitoare. Brusc, „bursa" vieţii, cea pe care o primeam zilnic, nu se mai virează. Inima se opreşte şi contul rămâne nealimentat. Viaţa intră, pentru a spune astfel, în incapacitate de plată. Cum însă, de la un caz la altul, moartea este un proces care avansează lent, dureros, limitându-ne treptat bucuriile cotidiene, răpindu-ne din autonomie şi determinare, gestionarea acestui ultim capitol se dovedeşte inevitabilă. Din angoasă sistematic reprimată şi din temă consecvent ocolită, moartea devine ultimul şi cel mai important eveniment al vieţii în trup.
De câteva decenii deja, scopul major al medicinei nu mai rezidă atât în terapia fără rest a bolii, determinată oricum de date genetice imposibil de controlat integral, cât în asigurarea a ceea ce limbajul de specialitate numeşte calitatea vieţii. Formula exprimă suma capacităţilor şi funcţiilor care fac viaţa posibilă la un grad cât mai înalt de satisfacţie person
