SC OLTCHIM SA a fost subiect electoral la fiecare din scrutinele ultimilor ani: în toate campaniile electorale, candidaţi şi politicieni au vorbit despre cât de mult vor ei binele Oltchim-ului, despre cât le pasă de soarta muncitorilor de aici şi despre cât de bine le va fi tuturor dacă ei vor fi cei aleşi. Nici această campanie electorală pentru alegerile parlamentare din decembrie nu face excepţie: am văzut deja candidaţi care vorbesc despre soarta OLTCHIM, unii (puţini) mai competent, cu soluţii viabile, alţii (destui) mai populist, cu foarte multe vorbe goale. Din punctul meu de vedere – atât ca primar al municipiului Râmnicu Vâlcea, cât şi ca fost senator - cred că aici trebuie făcute nişte precizări, astfel încât lucrurile să fie privite în perspectiva corectă. Starea în care a ajuns SC OLTCHIM SA nu se datorează evoluţiei din ultimele luni, ci din ultimii ani marcaţi în mod nefe­ricit de guvernările pedeliste. Privati­za­rea Oltchim nu a fost un moft al Guver­nului Ponta, ci a fost o condiţie impusă fostului Guvern Ungureanu (şi acceptată de acesta) de către Fondul Monetar Internaţional în calitate de creditor al ţării. Această privatizare trebuia făcută în cursul lunii aprilie a acestui an, dar a fost amânată, din evidente conside­rente electorale. Pentru guvernul PDL, care era dispus să facă orice pentru ca primarii partidului să mai câştige încă un mandat, nu a contat că prelungirea stării de agonie a OLTCHIM poate însemna sfârşitul acestei companii, după bineştiu­tul (şi, din păcate, foarte adevăratul) pro­verb românesc ”Boală lungă, moarte sigură”. Guvernul Uniunii Social Liberale, venit la conducerea ţării după căderea pedeliştilor, a fost pus în faţa faptului împlinit şi, chiar dacă ar fi putut încerca să mai tergiverseze lucrurile în scop elec­toral şi populist, până după alegerile parlamentare din această iarnă, a decis curajos că taurul trebuie luat