"În mare este un peşte, pe peştele cela stau patru stâlpi şi pe stâlpi, pământul; când peştele clatină din coadă, atunci şi pământul se cutremură. De ar vra să se întoarcă sau s-ar clătina mai tare, şi pe noi ni-ar prăpădi. Cei patru stâlpi sunt cele patru posturi. Noi posturile  le postim de aceea, ca să nu ne cufundăm. Dar amu un stâlp e mai mâncat, căci oamenii nu postesc…” (Elena Niculiţă Voronca, 1903).

Satele noastre sunt un caz singular în Europa din punct de vedere al aurei magico-mitologice încărcată de păgânism, ce proiectează asupra marilor sărbători religioase fleşuri de lumini venite din străvechime. Ţăranii încă mai spun poveşti, încă îşi explică într-un mod propriu mersul lumii, încă mai trăiesc sărbătorile într-un mod fascinant, unic. Şi ceea ce este într-adevăr uimitor, în timp ce colindă despre leu şi vânători mitologici, în timp ce ţin zilele lupilor şi cred în Gromovnicul din Bătrâni, oamenii aceştia respectă toate restricţiile alimentare, ceremoniale şi de comportament impuse de Postul Crăciunului, pentru a primii cu trupul şi sufletul curat cea mai dragă sărbătoare: Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Elena Marinca, o femeie din satul hunedorean Sălaşu de Sus, chestionată de etnologul hunedorean Marcel Lapteş,  spunea aşa: "Postul de Crăciun îi musai pântru tăt creştinu’… că şi trupu’ omului trebuie să se cureţe… păi de rele şi îmbuibare… apăi ne-om bucura de Naşterea Domnului”. Din aceeaşi localitate, Sofica Mânja, i-a povestit despre primele zile ale postului, considerate ale lupilor: "La noi îs destule animale: vaci, cai, oi,… şi-acum vin lupii la ele… buna, Dumnezău s-o ierte, s-apuca de lipea gura sobii cu tină (lut) şi spunea că leagă gura lupilor să nu vină la oi, să le mănânce, iar cenuşa şi cărbunii stânşi ăi punea în faţă la uşă, la grajd de zicea: cenuşă şi tăciune/ lupu’ oia să n-o fure!  …  aşe iera de tare multă vreme…