Am avut şansa de a asista pentru prima oară la o campanie electorală liberă, în 1976, la Bonn, cînd s-au înfruntat Helmut Schmidt şi Helmut Kohl. Mă uitam seară de seară la televizor şi descopeream, uimit, cum arată lupta politică într-o ţară democratică. În arenă, de partea lui Kohl, era şi un personaj foarte popular în epocă, Franz Joseph Strauss, şeful dreptei bavareze (CSU), plin de temperament, agresiv, rău de gură, prompt în replică, greu de domolit cînd pornea la atac. Confruntarea dintre cei doi candidaţi a fost dură, contondentă, dar niciodată, absolut niciodată, trivială, brutală, josnică. Strauss, la rîndul lui, era mai mult pitoresc decît crud: fanda ironic, ridica glasul în tirade torenţiale, dar nu-şi permitea să coboare nivelul dezbaterii sub limita sportivităţii şi a bunei-cuviinţe. A cîştigat Helmut Schmidt. Solicitat, după victorie, să dea o declaraţie, n-a spus decît atît: „Unii sînt de părere că aş fi meritat!“. De curînd, am putut urmări şi cîteva episoade din cursa pentru preşedinţia Statelor Unite. Mitt Romney şi Barack Obama nu s-au cruţat unul pe altul în efortul lor de a cîştiga. Miza era enormă, dar asta nu i-a determinat pe nici unul dintre ei să recurgă la lovituri sub centură, la grosolănii de limbaj sau de comportament. Atmosfera a rămas, pînă la sfîrşit, cordială. Cei doi au asumat de la bun început, ca fiind subînţelese, regulile politeţii, dacă nu chiar ale curtoaziei. Nimic isteric, nimic grobian.

DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile Mă întreb dacă politicienii noştri şi-au luat vreodată răgazul de a urmări astfel de spectacole. Şi dacă da, mă întreb cum de nu le crapă obrazul de ruşine, cînd văd cum arată lupta politică la alţii. De multă vreme, asistăm la o degenerescenţă gravă a stilului electoral, a limbajului, a moravurilor politice, iar această degeneresc