Care se sting, fierbînd în propria neînţelegere. Sau, poate, mai degrabă, fierbînd în jocurile perverse ale refuzului propriei înţelegeri. Oricare dintre drumurile acestei fierberi duce în acelaşi loc. În inima uneia dintre cele mai mari tristeţi.

DE ACELASI AUTOR Să răcnim Crăciunul! Formidabila armă biologică Spectaculoasele abilităţi ale păsărilor de pradă "În odaie intunerec, în orchestră melodramă" În urmă cu vreo 10-15 ani, am cunoscut un tip fascinant. E un om pe care îl îndrăgeşti din prima, şi pe care îl povesteşti, cu entuziasm, altora. Îl văd foarte rar, dar orice întîlnire cu el e un eveniment. E un mare iubitor de jazz, fără să confunde teritoriul pasiunii sale cu o tarla moştenită de la părinţi. E un mare cititor, fără fiţe şi fără dări în stambă, lipsit de senzaţia că nu mai e nimic nou sub soare şi că totul s-a spus. Uitasem un amănunt. Cred că se apropie, binişor, de optzeci de ani. Se ţine uluitor de bine. Mafalda să fii, şi nu-i dai mai mult de şaizeci. Se miră şi acum, descoperă, acceptă să asculte sau să citească tot soiul de ciudăţenii pe care i le propui. Şi nu face asta ca să fie cool, să iasă bine în poza omului care nu-şi arată vîrsta. Nu-i pasă de asta. O face pentru că aşa e el. Îl însoţesc tot soiul de legende urbane, păstrate printre prietenii săi vechi. Cei care mai sînt pe aici. Una dintre poveştile aflate în circulaţie, verificabilă din mai multe surse, se referă la meşteşugul deznodării măiastre a întortochelilor sufletului feminin. Omul e foarte diferit şi aici. Nu e bătrînelul care salivează tîmp după domnişoare. Nici Don Juan-ul trecut care se ascunde sub pudră şi vopsea. E un bărbat care se ţine extrem de bine şi care, cu o discreţie absolută, trezeşte pasiuni şi la ora asta. E un om care şi-a făcut un program din a trăi bine, adică… normal. Aşa cum înţelege el normalitatea. Extrem de simplu. Şi din a examina tot timpu