Au dispărut picturile de o mie de euro, şi nici cele de o mie de dolari nu se simt prea bine. Şi nu au dispărut de pe pereţii licitaţiilor sau din ofertă, ci din lista adjudecărilor. Oamenii le evită, vor de câteva sute vechi de lei sau câteva sute, nu prea multe, de euro. Sau de mai multe mii, zeci de mii de euro. Calea de mijloc, chiar dacă nu este chiar de mijloc, este respinsă. Or, de multe ori, acolo este frumuseţea şi valoarea.

Mă uit, de câţiva ani, de la început, de fapt, în oferta casei Goldart, şi mă minunez. Se scot la vânzare piese deosebite, nu numai cu semnătură, ci şi cu valoare artis- tică, creaţii la care vibrează şi estetul şi investitorul; sunt cazuri din acelea în care valoarea artistică şi financiară merg împreună, pe vârful valului. Dar mai ales se propun la câteva sute de euro oferte care altădată nu se sinchiseau sub două-trei mii de dolari, euro mai târziu. Aţi putea crede că au fost vremuri, nu de mult, când euro nu era decât o idee în capul unor europeni convinşi şi activi? Sau şi mai rău, vremuri când Goldart nu exista, se numea altfel sau exista doar o casă de licitaţii de artă? Pentru detalii asupra acestor vremuri ipotetice, citiţi colecţia "BURSA".

De multe ori, şi aceste oferte rămân nevândute sau pleacă la preţuri din limita de jos a estimării. Dacă mai notăm şi procentul mic de adjudecare, în pofida valorii, este greu să vorbim de comerţul actual de artă ca de o investiţie. Iar pasiunea pentru artă, în funcţie de accesibilitate şi puterea de cumpărare, rămâne principalul motor al achiziţiilor, mai degrabă pentru numărul adjudecărilor decât pentru suma cumulată a vânzărilor.

Preţul cel mare al vânzării - 44 de mii de euro - a fost obţinut de un portret feminin semnat Luchian, dar mai ciudat, cu k. Deşi medie spre mică, dacă vorbim de dimensiuni, pictura lui Luchian adună după ea o biografie susţinută statis- tic mai