Într-un articol anterior relatam despre situaţia dezastruoasă a fondurilor europene şi analizam factorii care au dus la această conjunctură: corupţia în achiziţiile publice, conflictul de interese şi incompetenţa autorităților de management, precum şi lipsa lobby-ului românesc la Bruxelles. Articolul de faţă dezvoltă unele dintre măsurile care ar trebui luate la nivel macro de către cei care alcătuiesc politicile, pentru a beneficia de un grad de absorbţie mai mare decât în perioada 2007-2013.

Lobby intens la Bruxelles, atât instituţional cât şi privat

Bruxelles-ul este al doilea oraş din lume, după Washington, când vorbim de lobby şi relaţii diplomatice. Aproximativ 20.000 de lobby-şti activează în capitala Europei. Numărul de persoane care sunt reprezentanţi ai regiunilor europene, asociaţiilor de angajatori sau sindicate, diverse companii multinaţionale, firme de lobby, consultanţi, avocaţi, etc, depăşeşte numărul de angajaţi ai instituţiilor UE, scriam într-un articol anterior în care pledam pentru nevoia de reprezentanţe regionale româneşti în capitala Europei. România, deşi este a doua ţară ca mărime şi populaţie din Europa Centrală şi de Est, practic nu există în ceea ce priveşte activităţile de lobby instituţional şi privat la Bruxelles.  Şi acest lucru se întâmplă în cazul în care peste 75% din legislaţia aplicată în România îşi are originea la Bruxelles.

Dezinteresul clasei politice faţă de domeniul afaceri europene s-a reflectat într-o ignorare continuă a semnalelor de alarmă trimise de Comisia Europeană cu privire la procentul catastrofal de absorbţie a fondurilor europene şi la măsurile pe care ar trebui să le întreprindă pentru a decongestiona blocajul. Imaginea României a suferit la nivel european, datorită scandalurilor politice interne transferate în Parlamentul European şi din cauza suspiciunilor de fraudă şi a conflictului de in