Eu vreau să salvez planeta. Nu mai doresc să-i aud pe oamenii de ştiinţă britanici sau de aiurea avertizîndu-mă că ursuleţul polar se îneacă lîngă o banchiză în continuă topire pentru că eu, nevrednicul, am o maşină, aprind becurile seara în casă, mă uit la televizor, deschid laptopul şi vara dau drumul la aerul condiţionat. În plus, am frigider şi maşină de spălat, astfel încît culpa e grozavă. De aceea, urmăresc cu sufletul la gură tot ce se întîmplă în materie de politici energetice comune. Comune, adică ale Uniunii Europene.

DE ACELASI AUTOR Ne consultă Europa! Utilităţi particulare Priorităţi rurale Sînt expirat Cînd am început să urmăresc subiectul, tocmai se discutau documentele Consiliului de primăvară de la Berlin, din 2007. În mare, era vorba despre obţinerea unei independenţe sporite faţă de gazul rusesc, în paralel cu reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% şi despre o proporţie de cel puţin 20% din energie produsă curat, uscat, fără poluare. Cum s-ar zice, din surse regenerabile, prietenoase cu natura. Totul trebuia să se realizeze pînă în 2020. Una dintre marile negocieri dinainte de emiterea documentului final s-a purtat (cum altfel?) între cei doi piloni pe care se sprijină UE: Franţa şi Germania. Hexagonul îşi dorea clasificarea energiei nucleare drept „curată“ deoarece nu emite gaze cu efect de seră. Vecinii de peste Rin aveau interese mari în a introduce la categoria „prietenoase“ doar regenerabilele clasice: centralele hidro, solare şi eoliene. Motivele sînt relativ simple. Franţa obţine peste 80% din energie pe cale nucleară. Nemţii au un plan pe mulţi ani de subvenţionare a energiei eoliene, au o industrie extrem de dezvoltată în materie şi reprezintă forţa numărul 1 în lume în privinţa producţiei de vîrtelniţe captatoare de energie. Pe vremea aceea, biocombustibilii (adică uleiurile de soia, rapiţă şi etanolul din porumb)