E instrumentul care, prin excelenţă, lipseşte exact cînd ţi-e lumea mai dragă. Spre deosebire de mai vulgarul său văr, desfăcătorul de bere, tirbuşonul e mult mai greu de înlocuit. De fapt, nici nu are un înlocuitor onorabil. Aventurile cu introducerea dopului în interiorul sticlei sînt pe cît de riscante pe atît de enervante. Promisiunile solemne făcute în asemenea momente – că vei cumpăra unul (sau zece), să fie acolo, aşa încît altădată să nu te mai canoneşti cu mînere de cuţit, pixuri şi alte drăcii – au, de cele mai multe ori, exact soarta promisiunilor electorale. Adică sînt uitate imediat ce meetingul s-a încheiat. Cînd totuşi te ţii de promisiune şi cumperi un tirbuşon, poţi fi aproape sigur că la viitoarea ocazie nu vei mai şti unde l-ai pus, pentru că spiralatul obiect are nu doar prostul obicei de a lipsi, ci şi incredibila abilitate de a se face nevăzut, chiar şi atunci cînd e prezent. Se pare că se foloseşte de propria ambiguitate – aceea care-l face să nu poată fi clasat definitiv nici drept sculă, nici drept tacîm. Nu-l poţi pune nici la farfurii, nici la mixere ori alte aparate de bucătărie, nici la şerveţele sau feţe de masă, nici la oale şi crătiţi, nici în frigider, nici în cămară, nici în bucătărie, nici în sufragerie, dar în cele din urmă poate fi găsit în oricare dintre aceste locuri. Mai are defectul că nu e de folosit chiar zilnic, dar nici de uitat cu lunile într-un sertar.

Lipsa frecventă a tirbuşonului a născut adevărate legende (şaolin), cum că dacă loveşti o sticlă de vin cu fundul de ceva tare, dopul va sări singur, sau că, folosind un cuţit mare şi ascuţit, poţi reteza gîtul sticlei dintr-o lovitură, fără ca vreun ciob să pătrundă în preţiosul lichid.

Şturlubaticul instrument joacă feste şi pronunţiei multora dintre cei care probabil sînt mai degrabă obişnuiţi cu desfăcătorul de bere. Prin cine ştie ce conexiuni ciudate,