Am realizat, din nefericire, că, odată ce timpul trece mai dihai, devenim (eu şi alţii din jur cărora, în mod inexplicabil, li se întîmplă acelaşi lucru...) mai puţin reali. Nu zic vorbe mari – mai falşi şi mai cîrpiţi.
Nu, nu e vorba de (aproape) nimic metafizic deocamdată: ci pur şi simplu de realităţile esteticii şi aparenţelor feminine – dar nu numai –, cel puţin odată cu înaintarea în vîrstă.
Părul, de pildă, e departe de culoarea lui originală. E drept că la început îl colorăm din curiozitate, din dorinţa de schimbare. Treptat, vopsirea lui devine o necesitate. Una repetitivă: părul cărunt nu „dă bine“. Contrazice principiile tinereţii aproape fără bătrîneţe şi ale adolescenţei veşnice după care trebuie să tînjim.
Conform acestor principii, nescrise dar omniprezente, o doamnă sexagenară cu părul în nuanţe de roz, mov sau verde e mai uşor de acceptat decît una cu părul cărunt sau chiar alb. Cea dintîi măcar nu a ieşit, declarat, din luptă.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu Lupta cu ce? Cu acceptarea morţii, din timpul vieţii, pînă la urmă. O luptă care ne spune că îmbătrînirea e ceva negativ: ce mai încolo-încoace, dacă o lăsăm să răbufnească, să ţîşnească la vedere, e ca şi cum... am accepta deschis moartea şi apropierea ei. Aşa că e mult mai bine să ne înlocuim cît mai multe părţi ale corpului (şi nu numai) cu ce putem, doar să nu se vadă şi să nu ne aducă aminte.
După deja dezbătutul păr, urmează chipul. Întîi îl acoperim, ascunzîndu-i numărul tot mai crescut de imperfecţiuni. Apoi începem să-l modificăm: întîi zona din jurul gurii, eventual buzele, cu puţin botox (şi la noi practica există, chiar dacă nu e la fel de răspîndită ca-n alte părţi). Apoi, ochii. Mai bine zis spaţiul, brusc plin de liniuţe – linii ce pot deveni şanţuri –, de sub ei.
Deja trecem
