Unele dintre primele mele amintiri legate de televizor au legătură cu un bărbat simpatic foarte, care, nu ştiu prin ce minune, desena şi vorbea în acelaşi timp – ceea ce pentru unul ca mine, care în probleme de desen mereu a avut două mîini stîngi, reprezintă un mister (cum e posibil aşa ceva?!) chiar şi azi, cînd mi-aduc aminte.

Televizorul era unul mare, aflat pe patru picioare lungi şi fine; cred că numele lui era Cosmos. Imaginea era alb-negru, bineînţeles. Anii erau ’70, spre începutul lor. Amintirile mi-s neclare – dar tot ce mi-e clar în momentul de faţă este că bărbatul acela era Iurie Darie.

DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri? În acel program de dimineaţă pentru copiii generaţiei post-decret, Iurie Darie era un fel de amfitrion cald şi vesel. Spunea, probabil, un fel de poveşti acolo – iar din cînd în cînd punea mîna pe un fel de cărbune şi desena ceva pe nişte planşe mari de hîrtie. Nu-mi mai aduc aminte dacă era singur sau era însoţit – am senzaţia că mai era cineva cu el (cumva o femeie tînără, cu voce de copil, pe care mai apoi, ani la rînd, am auzit-o la Teatru radiofonic? Nu ştiu, s-ar putea să confund). Pesemne că duminica dimineaţa era emisiunea respectivă. Pe vremea aceea, TVR sub comunism era încă o chestie promiţătoare şi din multe puncte de vedere spectaculoasă – asta în cazul în care Mannix, UFO sau varietăţile de sîmbăta seara încă vă mai spun ceva.

Să fi şi cîntat Iurie Darie în acele dimineţi? N-ar fi imposibil – în definitiv, nu trebuie să fii Caruso pentru a fi pe placul unor copii. Dar ce ştiu sigur: de vorbit, vorbea şi de desenat, desena frumos în cărbune. Iar dacă mi-aduc aminte de acele dimineţi este pentru că omul transmitea o stare de bine – s