Pe măsură ce telenovela David Petraeus continuă, interesul pentru încurcatele iţe amoroase care au sfârşit abrupt una dintre cele mai strălucite cariere militare ale Statelor Unite scade. Dincolo de presa americană de supermarket, jurnaliştii şi analiştii se întrec în ultimele zile în a scrie necrologul acestei cariere şi a privi dincolo de cel mai banal păcat (adulterul este chiar infracţiune în statul natal al lui Petraeus) în lumea celor puternici, pentru a lăuda geniul militar al generalului aruncat într-o nemeritată dizgraţie.
Atitudinea presei şi, în general, a opiniei publice internaţionale pe acest subiect aminteşte izbitor de epoca Bill Clinton, mai ales perioada de dinainte de Casa Albă. Faptul că fostul guvernator de Arkansas continuă să fie rockstarul politicii americane (etichetă pe care New York Times a reatribuit-o recent soţiei lui) am văzut chiar şi în campania electorală care tocmai s-a încheiat. În ciuda talentului înnăscut de politician, de lider care poate vorbi despre politici, nu despre politică, de om incredibil de carismatic, Clinton a fost un soţ şi un prieten execrabil. Măcinat de propriii demoni, de depresii şi crize continue a vârstelor pre-mijlocii, mijlocii, mijlocii-şi-un-pic etc., fostul preşedinte democrat va rămâne, totuşi, pe un soclu al istoriei americane. La doar un deceniu după Administraţia Clinton, memoria colectivă a uitat deja de om şi îşi mai aminteşte doar liderul.
Împreună cu "co-preşedinta" lui, pentru a nu mai rata încă o campanie pentru Casa Albă din cauza listei interminabile de amante, Clinton a aplicat strategia care pare să funcţioneze şi în cazul lui Petraeus. Şi-a făcut, la începutul anilor '90, un mea culpa foarte discret, dar suficient pentru a stârni milă, a invocat durerea familiei şi ruşinea personală, iar presa şi publicul serios au fost nevoiţi să accepte că este o chestiune intimă. Atât în