Am folosit şi în alte rînduri conceptul de „nebunie socială“, datorită expresivităţii sale deosebite în raport cu starea de lucruri românească a prezentului. Noţiunea nu-mi aparţine. Vine din psihiatrie şi descrie, prezumtiv, unul dintre stadiile ultime de disoluţie civică a unei societăţi. Psihoza colectivă reprezintă incapacitatea colectivităţii de a mai distinge (ca grup) între bine şi rău, între raţional şi iraţional. Ea marchează punctul de debut al entropiei unui sistem uman dat. Deşi mulţi deja se gîndesc, probabil, că intenţionez să vorbesc mai jos despre uşurinţa cu care noi intrăm în crize politice şi economice majore, acceptînd astfel, pe termen lung şi, aparent, lipsiţi de mari îngrijorări, degringolada ca mod de viaţă, voi spune din start că nu pe acest palier se potriveşte nebunia socială, asemenea unei mănuşi, mentalitarului românesc (accept totuşi, fără rezerve, că şi multitudinea de „crize“ constituie, pînă la urmă, tot un simptom de dezechilibru psihic la nivel comunitar!). Nu perspectiva de ansamblu devine instrumentul de măsură al acestei anomalii, ci, oricît ar părea de paradoxal, amănuntul cotidian, în interiorul căruia viaţa abundă de semnificaţii. Abulia sistemică se vede, aşadar, mai ales în detalii, în automatismele aşa-zicînd „minore“ al comportamentului public, bineînţeles pentru cine (mai) are timp să le observe.
DE ACELASI AUTOR O maladie autohtonă S'il vous plaît, monsieur Supermarket transilvan O dilemă (veche), RATP Un profesor american (dispărut, din păcate, recent, dintre noi) a predat, pe la începutul anilor 2000, literatură, pentru un semestru, la Universitatea din Iaşi. Tom Erskine (aşa se numea omul în cauză), un bon viveur de felul lui, privea cu simpatie imensă, dar şi cu surprindere nedisimulată, obiceiurile de convivialitate autohtonă. Într-o zi, mi-a mărturisit deschis: „Codrin, sînt uimit de toleranţa regulament
