Semințele. De la ele a-nceput „te sparg, să moară…!”
Nu știu dacă Mărgelatu a fost un erou apreciat la vremea lui, și dacă da, nu-mi dau seama dacă era un idol pentru că era singurul. Nu prea aveai de ales. Ori îți plăcea Mărgelatu, ori Super-Ceașcă, apărătorul de capitalism și alte torturi ale civilizației vestice. Cu toate astea, astăzi Mărgelatu nu mai e la același nivel de apreciere, și nu pentru că prichindeii îl preferă pe zburătorul Superman, ori pe întunecatul Batman. Pur și simplu, cei din urmă nu sparg semințe dimineața, la prânz, seara și-n somn.
E o tortură vizuală să vezi covorașe de semințe în parcuri, în fața unei bănci pe stradă, ori mai crunt, în autobuze. Îți plânge retina și-ţi sângerează urechile când calci pe ele. Oamenii care fac asta nu sunt conștienți de durerea pe care o produc. Se gândesc doar la faptul că România are nevoie disperată de covoare, și cum n-am avut tradiția persanelor, facem tot ce putem.
Semințele, spre deosebire de alte alimente, nu vor ajunge niciodată să fie acceptate peste tot. Dacă la operă mai poți scoate sticla să dai o dușcă, ori ceapa și brânza să mănânci, că asta înțelegi tu prin fast-food, să spargi semințe o să fie mereu de neam prost. Precedentele exemple te transformă doar într-un biet bețiv ori țăran. Țăran, țăran, dar sunt educat, nu sparg semințe.
Dacă aș fi luat prizonier de război, și ar încerca să afle de la mine mari secrete militare, să nu-ncerce picătura chinezească, patul lui Procust ori alte metode învechite. Să mă-nchidă într-o cameră cu o florăreasă și două pungi de semințe. Durerea, agonia, disperarea. Foșnetul, plescăitul, spartul, scuipatul. Un mix de sunete care-mi provoacă moartea lentă și sigură.
E un singur lucru pe care nu-l pot suporta atunci când citesc: spartul semințelor. Pot accepta „Un show păcătos” la maximum, spartul buștenilor, muzica lui Connect-R, ba chiar
