Pentru un spirit cu înclinaţii filosofice, imaginea pe care şi-o face despre lume e dictată de pasiunea ce-i animă gîndurile, caz în care unghiul din care alege s-o privească e dat de imboldul pasiunii şi nu de cine ştie ce motive raţionale. Cu alte cuvinte, la mijloc nu e o alegere, ci o fascinaţie, iar viziunea finală e o chestiune de timbru interior, şi mai puţin de influenţe culturale.
Un şahist, dacă are stofă speculativă, va fi tentat să pună viaţa în analogie cu combinaţiile pieselor pe tablă, un chimist va interpreta biologia ca pe un şir de reacţii redox, iar un psihanalist o va reduce la impulsuri inconştiente. Peste tot găsim ecouri ale pornirilor noastre predilecte. La Vlad Zografi se întîmplă întocmai: pasiunea pentru teatru i-a întipărit obiceiul de a judeca lumea după calapodul dramaturgiei. Pentru el, viaţa este o piesă de teatru în care fiecare om e autor şi actor deopotrivă: mai precis, autorul unor scenarii interioare pe care se străduieşte să le trăiască în carne şi oase. Sub acest unghi, împlinirea vieţii stă în gradul de adecvare dintre filmul interior al proiectelor şi filmul real al biografiei.
Laitmotivul Infinitului dinăuntru e gradul de adecvare a două universuri: pîlpîirea virtuală a gîndurilor (filmul personal, în limbajul lui Vlad Zografi) şi realitatea vieţii prozaice (filmul acţiunii), de echilibrul lor depinzînd dramul de bucurie a sorţii. Cu cît potrivirea celor două pelicule e mai mare cu atît viaţa e mai suportabilă, cînd însă între „filmul personal” şi „filmul acţiunii” se iscă o ruptură, atunci periclitatea destinului e inevitabilă. Chiar dacă distincţia dintre „filmul personal ”şi „filmul acţiunii” e făcută sub sugestia cinematografiei, Zografi e un adversar al ecranului cineast şi un apologet al scenei teatrale. Motivul? Singura artă pe care o trăim direct ca pe o formă de eliberare a filmului interior e teat
