Pe tema Banatului, va avea loc la Conferinţa de Pace o confruntare fierbinte româno-sârbă. Problema este deja bine cunscută şi deseori prezentată. Corespondenţa emisă de către unii dintre membrii Delegaţiei României indică, în plus, confruntările de culise având rezonanţă în hotărârea finală.

Ajuns la Paris, A. Lapedatu l-a consiliat pe I.I.C. Brătianu, dar a cunoscut bine şi confruntările din afara scenei publice; le împărtăşea lui Nicolae Iorga în mai multe scrisori - adevărate rapoarte. În scrisoarea din 6 aprilie 1919, prezintă şi felul cum s-a ajuns ca doar o mică parte din românii bănăţeni să rămână în Serbia: "La 31 ianuarie s-a tratat, în contradictoriu cu sârbii, chestiunea Banatului, iar a doua zi, la 1 februarie, în faţa aceleiaşi Comisii (Comisia Specială a Afacerilor Române), celelalte revendicări teritoriale ale noastre. (...) Ceea ce s-a petrecut în şedinţa dintâi, vă puteţi bine închipui. Dl. Brătianu a expus punctul nostru de vedere, sârbii pe al lor. Din partea acestora au vorbit Trumbić , Mesnić si Pasić. Veşnić a fost pătimaş nestăpânit. Pasić, neştiind franţuzeşte, s-a mărginit a spune câteva cuvinte despre Voievodina, fară a se fi putut face bine înţeles. Trumbić a cerut plebiscit, cu excluderea ungurilor şi a şvabilor! Dl. B(rătianu), întrebat fiind dacă acceptă, nu un asemenea plebiscit, fireşte, ci plebiscitul în principiu, a cerut termeni de gândire pentru răspuns. A fost, însă, surprins de două observaţiuni ale lui Vesnić- că românii n-au avut nici o mănăstire în Banat şi că n-au avut nici reprezentanţi în Parlamentul din Pesta - obiecţiuni la care a raspuns ( chestia cu procesul mănăstirilor n-o cunoştea), că nu ştie dacă românii din Banat au avut sau nu mănăstiri, dar dacă n-au avut, împrejurarea e explicabilă şi prin faptul că poporul român e mai puţin mistic decât sârbii.

Ce priveşte reprezentanţii din Parlamentul din