Presa a devenit coada de topor a politicienilor, organ vital al menţinerii puterii în stat.

Indiferent câte resturi de discuţie apuci la televizor, din presa scrisă sau pe stradă, tot nu faci de-un dialog. Sunt capetele frânte ale unor distorsiuni logice, replici autiste rostite în pustiul social, de indivizi pe care foamea de bani şi putere îi face agresivi şi vorbăreţi.

Pe de altă parte, era o iluzie că, după patru ani de hărţuieli şi bâiguieli, politicienii vor găsi răgazul ca, măcar în campania electorală, să fie interesaţi de dialogul cu cei cărora le cer votul. Deşi poate că perdelele de vorbe după care se ascund vor să ia ochii şi mai ales minţile publicului electoral. Ar trebui să fie mulţumiţi de propriile reflexe vitale, dacă-şi descoperă, în cele din urmă, o nişă electorală pe care s-o apere de contracandidaţi cu ghearele.

După expresia inspirată folosită de preşedintele Băsescu, ei coabitează în colţul de junglă pe care-l populează. O face şi premierul, pus la colţ şi umilit din nou în cursa pentru Bruxelles. Dacă disputa cu preşedintele s-ar fi purtat în fruntariile logicii, şeful executivului ar fi trebuit să fie cel care discută angajamentele bugetare ale României pe următorii opt ani, nu preşedintele. Dar nu logica este cea care a dus România pe culmile disperării.

Preşedintele are nevoie zilele acestea mai mult ca oricând de ecranul televizorului unde se simte ca peştele în apă. Vrea să facă valuri, să fie vizibil, să fie mesagerul zeilor septentrionali, să-i mustre pe adversarii politici că nu se ridică la înălţimea lui şi a familiei sale politice.

Preşedintele, strâns de cearcănele şi ridurile celui care ştie că se apropie momentul scadenţei, şi-a părăsit bârlogul în căutarea prăzii, ca s-o transforme, printr-un discurs şi câteva insinuări, în exemplu şi trofeu pe zidurile cancelariei prezidenţ