Se făcea că exista undeva, între munţi şi mare, o ţară frumoasă, bogată şi dăruită cu un popor harnic şi ascultător. Unii ascultau de cei care o cîrmuiau, iar ceilalţi ascultau ce vorbeau între ei supuşii. Aceştia au înţeles repede că a spune cu glas tare ceea ce gîndesc le aduce necazuri. Aşa că au început să comunice într-o limbă numai de ei înţeleasă... apoi au început să tacă. Nici mioriţa nu-şi mai avertiza stăpînul de pericolul care-l păştea altfel decît prin semne.
În perioada comunistă, poliţia politică practica o asemenea teroare asupra conştiinţelor încît autocenzura devenise pentru oameni una dintre cele mai sigure metode de apărare. Era şi extrem de eficientă pentru că psihicul, în programul de protecţie pe care îl elaborează, funcţionează cumva chiar în detrimentul clientului său. Toţi sufeream, pe atunci, de acea schizofrenie comportamentală care ne făcea ca între prieteni şi rude să spunem ceea ce gîndim, iar în afara zidurilor ocrotitoare ale casei, să spunem doar ceea ce trebuia. Deveneam astfel, pe nesimţite, complici ai cenzorilor oficiali. Autocontrolul era mai puternic şi mai drastic decît orice urmăritor din afară. Aceia nu ar fi putut să ştie ce gîndim noi, „suspecţii“, în fiecare clipă. Ne-ar fi acordat uneori prezumţia de nevinovăţie. Dar noi înşine ne cenzuram cu atîta precizie, încît ceea ce nu făceam devenea uneori un indiciu a ceea ce gîndeam. Se tăcea peste tot, pentru că vorbele nu spuneau nimic.
Se făcea că supuşii ţării aceleia frumoase şi bogate n-au mai putut să tacă şi au izbucnit într-un strigăt puternic articulînd deodată toate sensurile cuvîntului Libertate... şi el s-a auzit în tot locul şi părea că nu o să se mai oprească niciodată. Şi Mioriţa părea să-şi fi regăsit glasul şi elocinţa. Numai ciobănaşul rămînea cam rezervat. Îl tenta întrucîtva, totuşi, nunta...
Postrevoluţionar, bătrîna televiziune,
