Am fost acolo. Am văzut, am auzit. Dar tot prea puţini eram pe un stadion pe care juca România

Suporterii bătuţi de bigieşi au dreptate să fie supăraţi. Iar articolul meu care pleca de la o declaraţie de acum 75 de ani a lui Mircea David putea fi interpretat (şi) ca un fel de ţara piere şi baba se piaptănă. Nişte oameni au fost stîlciţi în bătaie pentru că au afişat un banner ironic la adresa preşedintelui Federaţiei atoatestăpînitoare peste fotbalul românesc, iar eu scriam despre cei 35.000 de români care populau stadionul “Principele Carol” la primul meci contra Belgiei. Bla, bla-uri literare în timp ce unii plecau spre casă cu capul spart.

Destui au văzut în asta un fel de a mă face că plouă, ascunzîndu-mă sub umbrela unui editorial liric. Elogiam frumuseţea unei lumi pierdute şi încercam să explic de ce azi este mai sărac decît ieri. De ce românii care trăiau atunci nu erau doar personaje caragialeşti, cum ne închipuiam noi. Asta nu înseamnă că nu am văzut. Am văzut ce s-a întîmplat pentru că am fost acolo. Pe stadion, cu treabă. La pauză, am asistat întîmplător la “discuţia” dintre cel vizat de banner-ul confiscat de BGS şi omul de taină al acestuia. Am văzut şi am auzit reacţia preşedintelui Mircea Sandu. Nu vreau să o reproduc, deşi era uşor de memorat. Era mînia stăpînului faţă de nerecunoştinţa slugii. Nu-i nevoie să explic cine erau slugile.

Nu cert pe nimeni că nu a fost la meciul cu Belgia. Rămîn însă convins că absenteismul de miercuri seară nu are legătură numai cu violenţa forţelor de ordine de pe stadioane, care este şi un răspuns la violenţa emanată dinspre galerii. Nu cred că zeci de mii de români au ales să nu vină la amicalul cu Belgia tocmai ca să protesteze la abuzurile FRF. Hai să ne privim un pic în oglindă! Am devenit mai comozi şi oricum am lua-o prizăm mai cu foc Barcelone şi Argentine decît echipe flamande ori anglo-sax