O linişte sinistră s-a lăsat peste România. Nu mai are cine să vorbeascaă. Cei atât de vocali numai acum trei luni s-au vârât la patru metri sub pământ. În vară aveai impresia că ţara clocoteşte.
Se făcuseră samavolnicii cât pentru zece ani, Antenele turbau, măreţii noştri lideri se luau de piept cu Europa şi America în stil Hugo Chavez. Acum, când se apropie alegerile, în locul infernului proorocit, avem ceva şi mai înspăimântător: tăcerea. Tăcerea de-nceput de leat, neantul.
Nu mai are cine cu cine să se lupte, şi nici pentru ce. La dreapta (dacă dreapta şi stânga înseamnă ceva în România) s-a comis o greşeală strategică majoră. În loc ca Mihai Răzvan Ungureanu, singura primadonă de pe scenă, să fi rămas în PDL, preluând şefia acestuia şi pregătindu-l pentru alegeri, s-a grăbit, ca şi ceilalţi, să-şi facă un partid de buzunar, fără anvergură şi vizibilitate. Împreună cu alţi câţiva lideri tineri, unii dintre ei cam naivi politic, au pus de o alianţă care parcă e un concurs al celor mai lipsiţi de harismă politicieni. Îmi pare rău s-o spun, dar ARD poate fi cel mult nucleul unei revigorări a dreptei pe termen lung. Pe termen scurt, însă, e un dezastru. Nu va lua un vot în plus faţă de votanţii fideli ai PDL. Tăcerea lor este a celor care se ştiu fără şanse reale. Ei nu sunt în stare să înfrunte, în acest moment, gigantica coaliţie mafioto-securistică a stângii.
Stânga tace şi ea. Îi mai trage câteo copită, din când în când, aceluiaşi Băsescu, flaşneta lor de ani de zile. La atât s-au rezumat şi imaginaţia, şi inteligenţa lor. În rest – linişte.
Pe chestiuni economice – linişte. Pe chestiuni sociale – linişte. Pe chestiuni internaţionale – linişte. Ponta se face pe zi ce trece mai cenuşiu la faţă. Zâmbetul şmecheresc i-a devenit un rictus amar. Guvernarea nu e o jucărie, cum crezuse. Antonescu se visează mai departe împăratul bantustanului, dar şi
