În scurt timp, la Casa de Pariuri Literare va apărea o carte din toate punctele de vedere remarcabilă. Este vorba despre Operele lui Sorin Stoica, probabil cel mai înzestrat prozator realist al tinerei generaţii. Trebuie spus că, deşi dispărut mult prea devreme, înainte de a împlini treizeci de ani, Sorin Stoica a scris şi a publicat relativ mult. (Fără a fi, cumva, prin asta, industrios.)

Spre surpriza tuturor, inclusiv a editorilor, volumul acesta, conţinând numai literatura (adică nu şi cercetările academice adiacente, din sfera antropologiei culturale) se apropie, cantitativ, de o mie de pagini. Povestiri, romane, publicistică, jurnal, corespondenţă (electronică), note disparate (extrase din cele câteva agende). Singura excepţie o reprezintă, aici, prezenţa disertaţiei de masterat, realizată sub îndrumarea profesorilor Şerban Anghelescu şi Vintilă Mihăilescu. Excepţie doar parţială, căci tema e mult prea pasionantă pentru ca lucrarea să fie tratată ca o simplă formalitate universitară. Spun doar că se numeşte Mitul poetului beţiv, că e foarte bine informată şi sub raport teoretic, şi în ceea ce priveşte exemplele, şi că ultimul capitol vizează nici mai mult, nici mai puţin decât „conflictul optzecistofracturist dintr-o perspectivă ritual simbolică”.

S-a înţeles deja, cred, că sunt destul de bine informat în legătură cu amănuntele de ordin tehnic ale acestei ediţii. Întâmplarea face să fiu prefaţatorul ei. Acesta este motivul obiectiv pentru care am ales să scriu acum, cu puţin înainte de apariţie, un fel de avancronică, şi nu, eventual, după, o cronică redundantă şi, chiar de aceea, moralmente discutabilă. Am însă şi o serie de alte justificări, profund subiective, dar nicidecum mai puţin hotărâtoare.

Întâi de toate, eu unul nu l-am cunoscut niciodată, faţă-n faţă, pe Sorin Stoica. Mai mult decât atât, n-am avut ocazia să scriu despre el