La scurtă vreme după Nietzsche şi Marea Amiază, poeta Aura Christi ne pune în faţă un alt eseu masiv, intitulat Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei este scris în maniera tipică ei şi nu numai, a artei inderdisciplinare, în care s-au exersat la noi, în secolul trecut, nume ca Steinhardt sau Alecu Paleologu. Fervoarea cu care e scris acesta, lărgirea neobişnuită a referinţelor, zonele culturale ample, „măturate” de autoare, ca şi temele sau supra-tema enunţată, ne fac încă o dată curioşi să ducem acest „experiment” scriptic până la capăt. Aş putea adăuga – până la ultimele consecinţe. Deoarece, încă o dată, Aura Christi îşi asumă nu puţine riscuri în abordarea acestora pe un teren puţin defrişat nu numai la noi, ci şi în stufoasa şi prestigioasa eseistică a Apusului cultural.

E vorba de data aceasta de abordarea unui termen, a unei noţiuni, cu care nu par foarte familiarizaţi şi de care se feresc nu puţini autori respectabili, termen numit amoralitate. Înainte de a se apropia de acesta şi de a-l cerceta din unghiuri diferite, autoarea purcede la o extrem de originală şi extrem de aprofundată analiză în domeniul, în ştiinţa tipologiei romanului; şi o face, de data aceasta, în capitolele doi şi trei, încercând să elucideze etiologia, cauzele şi modalităţile, uneori abstruse, de o rară şi infinită complexitate, prin care se forjează şi se instalează în textura epică unii eroi, veşnic disputaţi, analizaţi, ai unui Dostoievski sau Marcel Proust, de exemplu. Prin aceasta, Aura Christi se apropie, în ultimii ani, de unii cercetători avizaţi, îndrăzneţi, din cei care s-au hotărât să rupă clişeele, chiar şi prestigioase, ale nu puţinor analişti ai romanului european, în ceea ce priveşte mai ales ştiinţa numită a creării personajului. Autoritatea supremă invocată şi mult citată – în exces, vor spune unii! – este, fără îndoială, pe tot parcursul scrierii, Fri