Teocrația bizantină
de Steven Runciman, Editura Nemira
Steven Runciman (1903-2000) este una dintre figurile științifice de prim rang ale Medievisticii și Bizantinologiei britanice, preocupat în lucrările sale de istoria cruciadelor, relațiile bizantino-apusene, islam și lumea creștină, căderea Constantinopolului, ortodoxia bizantină și postbizantină. Constituția acestui imperiu era, în viziunea lui Runciman, bazată pe o convingere religioasă clară: era copia pământească a Împărăției Cerurilor. Bizanțul s-a considerat pe sine Imperiu Universal și a acționat în consecință, pe durata a peste o mie de ani. Statul reprezenta trupul lumii, iar Biserica, Sufletul. Ideologul prin excelență al acestei atitudini a fost Iustinian (527-565), cel care a stipulat că cele mai mari daruri pe care Domnul le-a făcut omului sunt preoția și împărăția (sacerdotium et imperium). Împăratul era iconomul treburilor din afară, patriarhul era al celor dinlăuntru, însă conducătorii bizantini s-au vrut adesea „locotenenții lui Dumnezeu“. Până la Iustinian și la această consolidare a autorității religioase și laice, Imperiul Bizantin a cunoscut o istorie frământată, din care nu lipsesc disputele arbitrate de împăratul Constantin (Sinodul de la Niceea, 325), cel care a acordat Bisericii Creștine prin Edictul de Milan (313) libertate absolută de cult și statut legal. La acea dată, creștinii reprezentau mai puțin de o șeptime din numărul total al populației imperiului, unul care cuprindea nu doar Roma cucerită de Constantin în 312, dar și granițe îndepărtate ale Orientului. Peste doar o sută de ani, creștinismul avea să devină majoritar, iar păgânismul avea să reziste cultic doar în comunități izolate aspru pedepsite de Biserica Creștină. Oprimații devin oprimatori. Constantin, cel care a construit un oraș ce avea să-i poarte numele, pe locul vechiului oraș Byzantium, a arbitrat
