P e r f o r m a n c e s
Din multe văzutele şi nevăzutele într-o viaţă de om, Pierde-Ţară nu-şi aminteşte să fi întâlnit o spărgătoare de lemne într-o biserică. L-au dus paşii în multe asemenea lăcaşuri, a suit în turla catedralei din Ulm, a ascultat îngerescul cor de copii al catedralei St Paul din Londra, a intrat în ciudata biserică de lemn din Honfleur: două corăbii răsturnate cu chila spre cer, s-a simţit strivit de masivitatea catedralei din Köln. Şi a rămas înfiorat pentru tot restul vieţii de sublimul dialog dintre uriaşa orgă şi o plăpândă violă auzit în catedrala din Chartres...
O spărgătoare de lemne într-o biserică n-a întâlnit, totuşi, niciodată. Până deunăzi, de ziua morţilor, când enoriaşii bisericii Sankt Jakob din Stockholm au fost invitaţi să asiste la „performanţele” unor studenţi de la Belle Arte, „performanţe” inspirate, pare-se, de această mare sărbătoare creştină. O tânără înaltă, îmbrăcată în portul popular din nordul scandinav, crăpa lemne pe vechile lespezi cu o ditamai secure. Altă tânără, îmbrăcată în rochia neagră a bunicii sale, îşi instalase patul (dublu, 180 x 210, adus de acasă, preciza programul manifestării) chiar în faţa altarului. Din 12 în 12 minute, când telefonul mobil o „trezea”, se ridica, dădea ocol patului şi se întindea din nou până la următoarea alarmă.
Copacul este un simbol al vieţii, iar lemnele sunt fragmentele sale care, stivuite după un anume ritual, dau imaginea unui destin – explică autoarea. Iar patul? Patul sugerează noţiunea de timp, viaţa între somn şi trezie, între 12 ore diurne şi 12 nocturne etc.
Pierde-Ţară este, desigur, prea bătrân ca să mai înţeleagă sensul şi frumuseţea acestor „performances”. Într-o biserică ! I se par nu doar bizare, ci infantile. Dar, n-a spus Mântuitorul: „Lăsaţi copiii să vină la mine...”? Chiar şi năstruşnicii copii ai artei moderne? Dar, în defi
