De ani de zile, pe Ţiri îl ascult cu ceionul în mînă

“Perfecţiunea nu există…”, a afirmat sobru Ţiriac în cursul lecţiei sale de tenis, luni noapte, la finala turneului de la Londra dintre Djokovici şi Federer. Şi a continuat: “Federer a atins aproape perfecţiunea”. Această grijă aproape instinctivă pentru aproximare în tratarea absolutului mă entuziasmează - dacă mai avem voie să ne entuziasmeze ceva azi, în comentariile sportive. De ani şi ani de zile, nu pot renunţa la creionul meu cînd îl ascult pe Ţiriac; mă fascinează - ca un amator, ca un chibiţ, în faţa unui profesionist - răceala lui la minunile pe care noi le numim “incredibile”, retururile lui ucigaşe la bombasticismele inerente, ochiul lui precis, care vede, în primul set, la 3-0 în 7 minute pentru Federer, că Djokovici se dă apatic şi ne cere “să aşteptăm, să aşteptăm!”.

După aproape o oră, Nole cîştigă la tie-break şi Ţiri, fără a fi uimit, îşi exprimă îndoielile cu privire la “reverul monoton” al lui Federer, cu o falsă modestie: “El ştie mai bine decît mine”. La începutul celui de-al doilea set, cînd Roger are iar 2-0, radarul iar ne cere “atenţie, atenţie!” şi din nou aşa va fi: Nole va întoarce scorul, de la 3-5 la 7-5, împotriva a două mingi de set ratate “de al meu”. E momentul cînd, pentru prima oară, profesionistul ridică glasul şi exclamă: “Nu se poate! Nu se poate!”, divulgîndu-şi emoţia în faţa extraordinarului. Atenţie! - îmi permit şi eu să observ - Ţiriac nu e un blazat, el vibrează în adînc la fiecare gest, dar în vorbe nu se lasă dus; nu e liric, e zgîrcit în superlative, e “desigur, subiectiv”, conştient însă de superioritatea autorităţii sale greu contestabile; poate fi antipatic unora în reacţii, imposibil însă să nu-l asculţi, să nu-i iei în seamă opinia. Din cîte înţeleg, nu e fan Federer, deşi l-ar mai dori încă doi ani în arenă; îi poate imputa teama de a nu-i desch