În pofida verdictelor minimalizatoare aruncate din vîrful buzelor, în ultimii ani, asupra prozei şi poeziei „tinere“, ambele genuri dovedesc vitalitate pe acest palier generaţionist. Baremi romanele, cu sute şi sute de pagini, sînt mai greu de citit (nu şi în cazul unui critic care îşi respectă meseria). Însă volume precum Dispars al lui Vlad Moldovan nu pun nici măcar această problemă: a doua carte a poetului „tînăr“ are şaptezeci de pagini aerisite.
În ele, autorul face de toate, cu aerul că se joacă şi cu miza unei continue puneri sub observaţie a textului pe care îl scrie. Vlad Moldovan e genul de scriitor post-postmodern, care ştie că totul s-a spus, care ştie că inclusiv replica aceasta a fost reluată, citată şi recontextualizată pînă la saturaţie; şi care, din sofisticarea la maximum a aparatului poetic, încearcă să treacă în partea cealaltă şi să scoată percepţii proaspete şi raporturi noi.
Ironia controlează şi cenzurează întregul Dispars, autorul avînd o vizibilă mefienţă faţă de pateticul nefiltrat. Dar dacă această ironie de blocare ori mixare a efuziunilor lirice reprezintă un instrument de lucru pentru majoritatea poeţilor mai puţin semnificativi din ultima generaţie, Vlad Moldovan îi simte limitele artistice şi o întoarce împotriva ei înseşi. Ironizarea ironizării „viziunilor“ şi destructurarea destructurării structurilor „poetice“ reabilitează, într-un mod pe care cititorul atent îl poate anticipa, „viziunile“ şi „poeticul“ procesate astfel, în doi timpi. Pe întîiul segment, ghilimelele acestea relativizante apar. Pe al doilea, în Dispars, dispar: „Uneori, cînd am stat prea mult singur/ mă entuziasmez rău de tot de/ ceea ce scriu şi cred că/ e ceva nou/ din care cîţiva or/ să ştie ce să facă./ Dar nu sînt sigur aproape niciodată./ Însă sînt extatic/ şi mă umple/ incredibil din afară/ la fiecare milimetru de minunăţie// îmi place
