Dacă anul trecut a putut trece uşor drept un an al criticii sau al prozei, 2012 înclină considerabil balanţa în favoarea poeziei.

Câtorva debuturi notabile – Radu Niţescu, Alex Văsieş şi Teodora Coman – li se alătură reveniri spectaculoase din partea celor mai buni poeţi ai generaţiei tinere. Frânghia înflorită de Radu Vancu sau Dispars-ul lui Vlad Moldovan sunt cărţi îndeajuns de puternice încât să fie reţinute, peste ani, de un critic preocupat să refacă harta valorică a douămiismului. Încă mai surprinzător e revenirea lui Dan Sociu, cel care a acreditat, în bună măsură, reţeta minimalismului în poezie, dar care părea că şi-a pierdut tonusul prin Pavor nocturn (2011).

După o călătorie cam neconvingă toare în sfere abstracte (volumul anterior renunţa aproape total la anecdotic sau la scenariile epice), Poezii naive şi sentimentale e o revenire la sursele tranzitivităţii à la Dan Sociu, care se recomanda drept cel mai direct şi mai lipsit de (auto)iluzii poet contemporan. Impresiona, încă din Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână sau Fratele păduche, capacitatea extraordinară de a identifica, fără a ridica – artificial – la rang de simbol straniile coincidenţe sau contradicţiile propriei biografii. Într-un poem din volumul de debut, moartea tatălui e echivalată cu plăcerea de a-şi citi numele tipărit în ziar la rubrica Decese. În altul, din Cântece excesive, o banală pereche de pantaloni second hand devine pretext pentru inventarierea tuturor proprietarilor de până atunci etc. Atât de inventiv era însă poetul în a descuama straturile cotidianului, încât banalitatea se transforma la tot pasul în ingeniozitate. Într-o literatură tot mai asediată de mijloace expresive hi-tech, remarcabilă e tocmai forţa de a face poezie din nimic.

În Poezii naive şi sentimentale – o spune şi titlul – ingenuitatea e, poate, şi mai la ea acasă, mai cu