Pe Aleea Bâsca Mare sunt două tunuri de vânzare. Amplasate în faţa caselor de la numerele 8 şi 23, ruginite, dar încă arătoase, ele aparţin Muzeului Militar. Nu se ştie când, cu mulţi ani în urmă, directorul muzeului a constatat că aceste tunuri sunt dubluri şi nu mai e nevoie de ele, aşa că s-a hotărât să le vândă la licitaţie.
Până în zilele noastre ele figurează la rubrica de LICITAŢII (în Registrul Central, pe hârtie şi on line) şi-n dreptul lor, se specifică: încă nevândute. Locaţia lor este clar indicată: Aleea Bâsca Mare nr. 8: tunul CJB 840058. Aleea Bâsca Mare nr. 23: tunul BJC 850048.
În viluţa de la nr. 8 locuieşte domnul Lăzărache, în vila de la nr. 23, domnul Manta. Din motive total diferite, ei au grijă de cele două vestigii războinice, le înconjoară cu grijă părintească. Belizarie covrigarul de la 10 îşi bârfeşte cordial vecinul şoptind pe la colţuri: Lăzărache ăsta cu tunul lui! Căpos cum îl ştiu, precis că vede în el reîncarnarea nepotului care-i muri acum un deceniu şi-a fiului său care a luat-o razna prin lume de habar n-ai pe unde îşi mai zornăie oasele... Toată lumea ştie că nu-l poţi crede pe covrigar, dar nimeni nu-l contrazice căci covrigii lui sunt buni şi ieftini. Pe de altă parte, este evident că domnul Lăzărache se simte bine în compania tunului din alt secol şi în fiecare dimineaţă – exceptând zilele ploioase ori pe cele cu viscol – , obişnuieşte să stea sprijinit cu cotul de roata stângă, să tragă liniştit din ţigară şi, din timp în timp, să-ntindă mâna spre un rezalit al tunului parcă anume făcut să fie suport ceştii lui de cafea. Cu privirea în gol, Lăzărache soarbe tacticos câteva înghiţituri din delicioasa licoare amăruie pe care, în vremurile bune, o-mpărţea cu fiul şi cu nora lui. Îi place să facă rotogoale din fum şi să le sufle undeva înspre gura tunului. Ironia tandră a acestui gest îl copleşeşte şi-o lacrimă
