Corto şi Cain se reîntâlnesc în timpul războiului, pe coasta nordică a Franţei. În stilul său direct, franc, Cain îi povesteşte despre Pandora, verişoara rămasă în America: „Se mărită anul ăsta... Era îndrăgostită de tine... Cred... N-a vrut să mărturisească niciodată, dar am văzut-o prea des stând pe dunele din Cape Cod şi privind în depărtări. [Se mărită] cu unul din imbecilii blazonaţi, plini de dolari, care face parte din foarte privata noastră înaltă societate din New England...” Hipnotizat de Melodie Gaël, Cain trăsese focuri de armă asupra lui De Trécesson, care descoperise secretul transmiterii mesajelor de către spioni.

Pe patul de spital (unde, în manieră postmodernistă, citeşte o carte care narează aventurile cunoscute cititorului din Balada mării sărate), Cain îi mai dă marinarului o veste privitoare la verişoara lui: „Pandora... Nu cred că e fericită...” Nici nu avea cum să fie. Gustul libertăţii, descoperit alături de bărbaţii fără căpătâi, dar plini de însuşiri umane admirabile, nu putea fi satisfăcut de îngustimea de spirit a mediului de două ori provincial: al englezilor în America şi al protestanţilor incapabili să se scuture de lanţurile puritanismului.

E un mister de ce în interviul din 1994 al lui Hugo Pratt cu Jean-Jaques Mandel, dedicat tocmai „femeilor lui Corto Maltese”, Pandora nu e pomenită. Ar putea exista două explicaţii. Prima e că discuţia s-a axat pe relaţia dintre personaje şi modelele lor reale. Ceea ce sugerează că Pandora ar fi o eroină pur fictivă. A doua – că autorul a dorit să sublinieze statutul de „personaj neimplicat” al protagonistului, disponibil şi, prin urmare, accesibil oricăreia din cititoare. „Nu există ducesă la treizeci de metri de caleaşcă”, spunea un moralist cinic. Şi nici erou cu verighetă, îndatoriri conjugale şi tabieturi micburgheze.

Cu toate acestea, Gianni Brunoro nu se sfieşte s-o p