A-l rememora pe Ioan Ganju este o experienta de viata in sine. Pentru mine, asta inseamna amintirea ultimelor noua luni din viata sa. Noua luni care, in limbajul sau plin de fantasme si intelesuri nedeslusite, ar putea capata dimensiunea rastimpului magic al unei metamorfoze ingeresti. Incepusem in 2002 o serie de portrete si interviuri la Ziarul de Iasi. L-am ales ca personaj pe Ioan Ganju dupa ce i-am descoperit o lucrare veche, superba, "Voievod", in casa prietenei sale din copilarie Nela Varga, care ma uimise ea insasi prin povestea unei vocatii a icoanelor pe sticla descoperite dupa pensionare. Greu de spus de fapt daca eu l-am ales pe Ganju de personaj - caci mi-au trebuit saptamani sa-l conving - ori eu am fost aleasa pentru a trai o experienta imbogatitoare, irepetabila de martor cotidian - probabil incomod - al Artistului fata in fata cu moartea. Nu-l stiam deloc pe Ioan Ganju. Mi s-a aratat in balconul de la etajul al patrulea de pe Lapusneanu, razand din toti dintii, in stilul sau caracteristic, exuberand de bucurie copilareasca, o insusire ce avea sa mi se dezvaluie in repetate randuri fie ca intalnea o fiinta noua, regasea un vechi prieten, le vedea a suta mia oara pe gemenele sale Ilinca si Ioana sau pe catelusa sa Betty in care isi gasise un partener de dialog pe tema mortii, intreband retoric: "Betty, cine o sa moara primul, eu sau tu?". Exuberanta si naivitatea sa erau amprenta umanitatii si sensibilitatii sale unice, nealterate de nimic, nici de scoala, nici de greutati, nici de dezamagiri sociale. Aceasta ingenuitate teribila, autenticitate unica m-au uimit, cred, cel mai mult la Ganju. Unii oameni devin mai sofisticati, mai apretati, mai cinici, mai rai, mai seci la contactul cu ceilalti. Lui Ganju ceilalti i-au revelat noi lumi, i-au produs mirari, l-au facut sa rada cu toti dintii ori sa bombane printre dinti, dar nu i-au modificat autenticitate