Întrebat de către Film Menu dacă a luat în considerare posibilitatea de a pleca din țară – avînd în vedere internaționalismul preocupărilor sale intelectuale –, Andrei Gorzo răspunde franc: „E multă lume care scrie în engleză în America, şi puţină lume pe domeniul meu care scrie în română“. Un spirit malițios ar putea accentua în respectivul raționament doar fibra pragmatică a cronicarului de la Dilema veche, prudența vedetei locale evitînd strategic concurența, însă ceilalți, de bună-credință, care-i vor citi adevăratul volum de debut în critica de film – Lucruri care nu pot fi spuse altfel (Humanitas, 2012) – vor înțelege că dedicarea lui Gorzo, preocuparea lui de a pune bazele unei școli românești de filmologie nu rămîn o simplă retorică bizantină. De fapt, trebuie observat încă din start că perspectiva acestei promițătoare cărți nu-i una demolatoare. Confruntîndu-se cu o tradiție autohtonă inexistentă, criticul bucureștean refuză rechizitoriile inutile – în același interviu, el explică situația: pînă de curînd, inclusiv UNATC-ul fusese o școală de meserii, mai degrabă decît universitate, deci cum să fie încurajată reflecția asupra domeniului? –, optînd pentru o abordare comprehensivă din care scoate un rezultat maxim: conectarea Noului Cinema Românesc la tradiția realismului occidental, teoretizat de André Bazin.

Bazinianul Gorzo Patru perspective polemice pot fi decelate urmărind incursiunea conceptual-analitică orchestrată de Andrei Gorzo. Cea dintîi este oarecum tehnică, protagoniștii ei fiind montajul (respectiv decupajul analitic) vs cadrul lung. Alături de Bazin, criticul observă că montajul subordonează integritatea realului sensului acțiunii. Sub adăpostul teleologiei narativ-formale, manipulînd temporalitatea și pulverizînd omogenitatea realului, montajul facilitează accesul la un univers simplificat, secondat de pretenția că acesta fu