ABSENŢĂ M-am întrebat, nu o dată, de ce nu avem o istorie a romanului, aşa cum generaţiile de critici de dinaintea noastră s-au întrebat de ce nu avem roman.

Cu mai bine de un deceniu în urmă, când editura Gramar a lansat colecţia „101 romane româneşti", am fost solicitat să scriu în încheiere un studiu consacrat istoriei romanului românesc. Din diferite motive, n-am putut onora propunerea şi, cu încuviinţarea editorilor, l-am înlocuit cu „Arca lui Noe", un studiu deja apărut în două ediţii, care a fost tipărit şi retipărit până deunăzi, în tranşe, de Gramar, în câteva zeci de mii de exemplare.

Ideea unei veritabile istorii a genului la noi, după modelul lui Albérès pentru romanul european, să zicem, m-a preocupat ulterior, chiar şi după ce am publicat „Istoria critică". Nici „Arca", nici „Istoria critică" nu erau, propriu vorbind, o istorie a romanului. „Arca", pentru că adopta o perspectivă naratologică, „Istoria critică", pentru că fragmenta inevitabil istoria romanului, amestecând-o cu a celorlalte genuri.

ROMANUL RURAL ŞI ROMANUL URBAN

M-am întrebat, nu o dată, în acest timp, de ce nu avem o istorie a romanului, aşa cum generaţiile de critici de dinaintea noastră s-au întrebat de ce nu avem roman. E tipul de întrebare pe jumătate retorică. În realitate, avem şi roman, şi o istorie a genului, chiar dacă aceasta din urmă n-a fost desprinsă niciodată din nebuloasa literară.

Cele mai importante încercări, ale lui Lovinescu, din primele decenii ale secolului XX, ale lui Călinescu şi Camil Petrescu din anii 1930, mai degrabă sugerează evoluţia genului şi au caracter normativ, nicidecum istoric.

În plus, încercările cu pricina sunt victimele inocente ale unor idei preconcepute, fiindcă nu pornesc de la realitatea istoriceşte verificabilă a romanului, ci de la o anumită idee despre natura şi evoluţia genului l