Tertium non datur! Sau prieten sau dușman: a treia posibilitate pare să nu mai existe astăzi în legătură cu politica. Sub influența unei viziuni simpliste și brutale, care a devenit dominantă în ultimii ani, politica s-a redus la lupta fără scrupule pentru cucerirea puterii. Violența – al cărei așa-zis rol coercitiv a fost alibiul folosit pentru a justifica abuzul instituțional împotriva „celorlalți“ – a devenit, dintr-un instrument secundar, Obiec­tivul unic al politicii. În lipsa dezbaterii de idei, violența și brutalitatea trebuiau să promoveze în fața națiunii „adevărații bărbați politici“. Dincolo de complexul psihanalizabil al „bărbăției politice“, violența „masculină“ exprima o formă a vidului politic: întoarcerea la politica primitivă a aneantizării dușmanului. În aceste condiții, viața internă a partidelor românești s-a degradat în mod continuu. Și fără această tendință, gradul de instituționalizare a partidelor politice în Europa de Est, în general, și de la noi, în special, era la cote minime. Asocierea personalizării excesive a vieții politice cu violența de limbaj și cu populismul antielitar și antiparlamentar (atît de bine reprezentate de Traian Băsescu) a adus România în epoca dominației clanurilor politice. Structurate în jurul unui pater familias care împarte resursele clienților pentru a cere în schimb fidelitate, clanurile s-au înstăpînit nu doar la nivel local, dar au ajuns să preia și controlul la nivel național. Parcă ne-am fi întors al răscrucea dintre Evul Mediu și epoca modernă, în vremea guelfilor și a ghibelinilor, cînd politica însemna doar vînarea fără cruțare a adversarilor. Singurele lucruri care par să conteze în politica românească sînt fidelitatea față de șef și disciplina față de fratrie (la care se adaugă, ca element care asigură identitatea, și „respectul“ față de „nașul din suflet“, de tipul celui de care se vorbea prin st